Tuborg Green Fest – Knockin’ on Heavens Door, printre bişniţari 

Se dă următoarea problemă: ai un festival rock cu Guns N’Roses, Machine Head, Evanescence, Within Temptation, Soulfy și Ugly Kid Joe capete de afiș. Muzică din toți bașii câte zece ore pe zi, toate trupele încep la timp (mai puțin Guns – trei sferturi de oră întârziere, da’ n-a fost bai), toată lumea își face treaba meseriaș, iar granzii – Machine Head și în special Guns, cu trei ore de prestație non-stop – well, they rock!

Pe dinăuntru, la Romexpo, Parcarea C părea, la Tuborg Green Fest, un spațiu de festival occidental. Cum festivalul se mai numea și Green Fest, a existat și o inițiativă ecologică – pentru 25 de pahare de plastic strânse de pe jos, primeai nu’ș ce ecuson. La unii a prins, și mi s-a părut o găselniță bună pentru a economisi banii de făcut curățenie ai organizatorilor. Păcat că stingerea se dădea, la ghișeul de colectare, pe la opt jumate, când hărmălaia abia începea. Și pentru un ecuson, câte pahare goale să strângi? Dacă ar fi fost un ecuson și-un pahar plin de bere, cel puțin…

Asta era pe dinăuntru. Marea problemă era, însă, cum să ajungi înăuntru. Dacă veneai cu mașina, erai întâmpinat, de la distanță, de un cordon de bișnițari care te ajutau, chipurile, să parchezi. Nu intrai în parcare până nu plăteai taxă unui burtos – 10 lei, pe loc. În prima seară, am lăsat mașina la câteva sute de metri de bișnițari, pe stradă, și un burtos din ăsta chiar a avut tupeul să vină și acolo să-mi ceară bani. „De-o apiță plată, știți cum e, șefu’, dați-ne și nouă” mi-a răspuns individul când l-am întrebat dacă a moștenit strada aia de la vreun unchi.

După primul cordon urma un al doilea, tot de bișnițari. Ăștia te întrebau dacă ai bilete de vânzare, și nu se mulțumeau cu un simplu „nu”. Fiecare credea că „nu” înseamnă „nu vreau să-ți vând ție, dar vreau să mă duc să-i vând lu’ colegu’ tău, c-așa-s eu, al naibii”, și se ținea scai, „vinzi, vinzi?”. Scăpai de alaiul care se strângea după tine abia la cel de-al treilea cordon, la bișnițarii care făcuseră rost de câte-un bilet de la vreun amețit și acum încercau să ți-l pună în palmă, la suprapreț. Sau la ăia cu brățări false. Sau, cel mai rău, la ăia care pretindeau că-s prieteni cu jandarmu’ Cornel și că au ei o vorbă să te lase înăuntru, pentru jumătate din prețul unui bilet. Să treci, adică, așa, ca prin brânză, prin vreo trei filtre de jandarmi și paznici, la intrare. Fraier e cine crede asemenea gogoși.

Și, așa, după ce îl luai pe „Nu” în brațe, făcându-ți loc cu coatele și pipăindu-ți la tot pasul buzunarele, dădeai, în sfârșit, peste primul cordon de jandarmi. Ăștia spărgeau semințe și se uitau placid la bișnițari, de parcă spectacolul n-ar  fi avut nici o legătură cu rolul lor de oameni ai legii puși să facă o treabă acolo. Și poate nici n-avea vreo legătură, mi-am spus eu când am văzut trecând prin mijlocul gloatei tuciurii doi polițiști cu burdihanele înainte. Se plimbau așa de pașnic, de parcă ar fi fost undeva, pe o plajă pustie, în Ceylon, iar roiul de bișnițari mai răi ca țânțarii în deltă ar fi făcut parte dintr-o realitate paralelă.

Problema e, așadar, următoarea: al cui e Green Festul ăsta? E festivalul nimănui, în orașul nimănui? Dacă tot organizezi o chestie unde poţi auzi Knockin’ on Heavens Door live, cântat de Axl Rose & Co, nu poți să ți-o și însușești? De ce-l lași pe mafiotul ăla care a trimis pe teren bișnițarii să ceară taxe peste taxe de protecție, de parcă ar fi festivalul lui tac’său? Pentru ca mâine, cu banii câștigați de la oamenii care au dat, altfel, minim două milioane pe un abonament, să aducă la intrare și mai mulți bișnițari? Nu e pervers să finanțezi armata personală a ăluia care te jefuiește, știind că mâine vei fi jefuit și mai abitir?

Ca să nu mai spun că și înăuntru sistemul cu jetoane al festivalului tot o bișniță era. Aritmetică simplă: un jeton costă șase lei, cel mai ieftin produs –un pahar cu apă plată – e un jeton, n-ai voie să aduci nici un strop de apă de afară, de mâncare nu mai zic, iar banii nu-s buni, se poate cumpăra doar cu jetoane. Câte milioane fac, pe cocoașa omului vlăguit de codul portocaliu de caniculă, organizatorii?

Veți zice că acest sistem funcționează și la festivalurile mari din afară. Ei, și? Pe cine avantajează sistemul? Pe iubitorii de rock, care trebuie să stea la cozi nesfârșite pentru a-și cumpăra jetoane, întâi și întâi, și apoi la alte cozi pentru un pahar cu apă sau o bere (proastă de tot, că tot e sponsorizat festivalul de-o marcă de bere)? Spuneți-mi un singur avantaj – unul singur! – pe care omul plătitor de bilet îl are de pe urma acelor jetoane, și beau cinci beri din alea proaste fără să răsuflu! 

Bișniță înăuntru, bișniță pe afară. Noroc că a cântat trei ore Guns. Ca să încheie Axl cu un apel către jandarmi/bodyguarzi să își facă datoria, că de aia există forțe de ordine la festival. O fi știut el ceva.