Triplul concert de la Ateneu

Andrei Baranov

Triplul concert e un mic paradox: sună mai bine în înregistrările de studio decât în sala de concert, stereotipurile exasperante din jurul muzicii lui Beethoven sugerează că n-ar fi o lucrare la fel de bună precum concertele pentru instrument solo şi are nevoie de trei solişti invitaţi, o scuză perfectă pentru filarmonicile din ţară să nu-l programeze prea des, din lipsă de buget.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Sunt tot atâtea motive pentru a merge la Ateneu să-l asculţi pe viu. Puţin mai contează că restul programului n-are nici o coerenţă. Există ocazia să pleci la pauză, ceea ce n-am făcut, din păcate.

Uvertura burlescă a lui Aurel Stroe, compozitor contemporan detaşat de atonalism, în ciuda activităţii din Germania, a fost compusă în 1961 şi îmbină ritmuri dansante cu atacuri de corzi ce rezonează la fel de violent ca Le sacrée du printemps, un contrast enorm faţă de clasicismul lui Beethoven din continuarea programului.

Richter, Rostropovici, Oistrah în timpul înregistrării Triplului concert de Beethoven (1969)

Am putea crede că Tripul concert al lui Beethoven ar fi o invitaţie pentru staruri, pentru cei mai celebri pianişti, violonişti sau cellişti, sub coordonarea unui dirijor vedetă. Demersul Filarmonicii putea fi chestionat în fel şi chip din această perspectivă: de ce nu Christian Zacharias, mare pianist clasic, având în discografie inclusiv acest concert, bine primit de critică la vremea lui? Sau Andrei Ioniţă? De ce nu un dirijor invitat de anvergură mai mare decât cea a lui Marc Tardue, a cărui carieră e legată mai mult de opere din Islanda şi Portugalia? Ei bine, nu e vorba numai de buget, dar una dintre înregistrările cele mai comentate, cu foarte mulţi contestatari, este exact discul lui Karajan din 1969, în care soliştii erau formidabilii Richter, Rostropovici şi Oistrah. Nu e vorba de vreo greşeală tehnică, ci pur şi simplu de faptul că atâtea vedete n-au putut cânta împreună cu umilinţa unui grup cameral, ci fiecare şi-a etalat arta şi talentul, dar produsul final a ieşit departe de aşteptări, în ciuda faptului că EMI şi Warner l-au reeditat de nenumărate ori.

Din această perspectivă, concertul de la Ateneu propunea trei solişti tineri, susceptibili să producă ceva bun sub conducerea unui dirijor experimentat. Într-o bună măsură, a ieşit bine, dar cu multe rezerve. Cea mai mare fiind legată de violoncelistul Ştefan Cazacu, care suferă de aceeaşi neputinţă ca cea a lui Alexandru Tomescu, aceea de a da viaţă unei partituri, oricât de implicat părând să fie la nivel vizual, muzica sa rămâne exterioară. Or în acest concert, violoncelul introduce aproape toate temele, vioara şi pianul comentându-le sau acompaniindu-le. Diferenţa dintre expresivitatea lui Andrei Baranov şi cea a violoncelistului a fost mereu palpabilă.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.