Trebuie să ajungem la frumuseţea vieţii odată. Aceasta-i ultima haltă

Acum că tata fusese îngropat, iar mama şi-a retras dintre noi, tăcută, cum era, haosul ultimei bătrâneţi, m-am apucat să scriu poezie.

Haosul ei era micuţ şi călduţ. Mă linişteam şi eu, gândindu-mă plăcut la el. Faţa ascuţită i se ascunsese după un fel de piele rotundă şi pustie. Avea o reţea de vinişoare roşii în pergamentul înţepenit de sub ochi. Practica undeva un rafinament înaintat al nemuririi. Mâinile, părul lung şi negru - atât de frumos! -,toate se adunau după un fel de gheb. Poezia însemna, de fapt, să opresc acest curs al vieţii, ca un haos din jur. Să spun nu. Să refac legăturile puternice cu realitatea. Eram la maturitate. Trebuie să ajung la frumuseţea vieţii odată. Acolo-i ultima haltă. Nu vom mai fi oameni, dacă vrem să cunoaştem tot adevărul din minte.

Moartea tatii a fost un haos pentru toţi. Timp de şapte ani înainte şi aproape trei după aceea, nimic nu se mai închega în vieţile noastre. Însuşi cuvântul „a închega" îl folosesc des ca să mă scoată iar din această stare.

Era ultimul mandat al lui Iliescu, iar sub şandramaua lui, şi lucrurile noi, ale economiei de piaţă sau ale democraţiei, îşi stropşeau îmbătrânirea. Apoi se înălţase, nu ştiu cum, prea mult şi acest Năstase. Cine putea să şi-l închipuie cu orgoliul lui, printre mobile stil Empire, într-un apartament de aristocrat, sinucigaş, cu o carabină de mistreţi în mână? Câte forme halucinante ia azi, în plin consumism, social-democraţia! Dar poporul, cu urletul lui răguşit şi ghebos, ilustrat de DeDePiPi, într-un Buic de ultimă generaţie, paranoiac bineînţeles? Iar el,lider, galben, cu un dinte de aur smuls, minte continuu. Oare ce va face poporul, când va ajunge sub înaltele porţi ale lui DeDePiPi din Pipera,ca să-l ridice?Unde?În cetatea cu ziduri reci,ideală pentru asemenea eroi ai zilei.

În sfârşit, existau pe atunci, prin 2000, ca şi acum, oamenii plini de experienţă, cu inteligenţa acţiunii, care mişcau lucrurile. Oricum, economia se stabilizase. Intram în Uniunea Europeană. Eram fericiţi. Copilăreşte fericiţi, fără vreun calcul - nu contează sensul. În părţile esenţiale, însă, deveneam şubrezi. Producţia se împuţina. Acolo simţeam toţi că se află lucrurile dificile. Să muncim de dimineaţă până seara pentru progres,el fusese sloganul comunist. Acum eram vlăguiţi. Voiam să fim comozi o dată măcar,precum occidentalii. Când auzeam de economie, de comerţ, ni se făcea pielea ca de găină. Iar comunism deci. Căci ale lui erau sloganele. Iar lucrurile acelea apăsătoare, plictisitoare, din anii '80, când Ceauşescu era bolnav - vezică, ficat, prostată - şi toate stările lui de bătrân constipat,cafeniu, ni le livra fiecăruia. La muncă,tovarăşi! Să nu stea unul liniştit.

Lipsa cărnii de porc sau a căldurii erau un mizilic, pe lângă toate aceste stări sufleteşti. Însă printre ai mei, în cercul strâmt al intimităţii, circula acel curent putrid. Epitetul spune ceva despre superficialitatea existenţialismului de tip comunist,nu? Tata muncise de dimineaţa până seara. Pe noi, fiii lui, trei băieţi, ne speriase ritmul acela drăcesc. Mai ales la început. Şi am stat speriaţi multă vreme. Mai lasă-ne omule câţiva ani! În copilărie, când îl vedeam obosit, seara, cred că spuneam toţi: Nu! Şi retrăgeam speriaţi într-un colţ. Apoi, când ne-am maturizat, ne obişnuisem cu această neînţelegere despre farmecul muncii de dimineaţă până seara. Lasă-l pe bătrân să muncească. Noi să citim şi să învăţăm luxul culturii, ca să scăpăm odată de munca lui Ceauşescu. Doar în vacanţe mai trăgeam câte-o coasă. De plăcere. Apoi, seara, la căminul cultural - fete, bere şi muzici la casetofon. Când ne întorceam spre dimineaţă, tata sforăia de crăpa casa. Când am primit salarii, nu am simţit schimbarea. Recompensele nu erau pe măsură. Oameni serioşi, cu apartament şi maşină,făceau roată-n jurul nostru. Se minţeau de dimineaţă până seara. Carne de tun gâjâit,cu pantalonii pe vine. Eram tineri, visam peste măsură. Trăgeam câte o băută,ca să uităm totul. Două-trei zile, discutam şi cântam cât eram împreună. Desfiinţam comunismul cu o uşurinţă nemaiîntâlnită vreodată. Era o poezia a distrugerii, frate. Unde sunt argumentele acelea? Într-un fel, uram şi desfiinţam comunismul lui tata. Participam pe ascuns la o bătălie fundamentală, crâncenă între generaţii. Nu ştiam că era una banală. Boala lui, exact cum a venit mult mai târziu, căzând din cer, peste fericirea noastră, ne-ar fi făcut să simţim atunci toată umilinţa celui om de hârtie, puternic totuşi, care se bucura, ca un nebun, de victoriile pe toată linia. Eram cei mai puternici lângă tata. Am fi desfiinţat casa, familia, ca să piară odată comunismul acela. Eram siguri pe ceea ce voiam să distrugem. Siguri, în raport cu tata şi cu munca lui groaznică. Şi cu vorbele lui: Gata, mai munciţi şi voi. Băgaţi plugul în brazdă odată! Sau ce vreţi?

Nu ştiu cum, dar căderea comunismului pe noi ne-a adus tot pe val. Eram tineri, ni se putea ierta totul. Rânjeam plin de ironie, de pofte şi de putere spre comunismul lui tata, care se urâţise brusc. Era muribund şi galben în anii '90. Deşi Iliescu şi ai lui,entuziaşti, îi puneau ventuze, îi ţineau oliţa, ca să se golească repede de putrefacţii. Nu mai ştiu cum a apărut această teamă de haos. Dar,când tata se îmbolnăvise, simţeam câte un haos de diferite dimensiuni peste tot. Mai întâi, era haosul lui. Îşi ieşise din mână. Gemea când ştia că este singur, ceaiurile pişorcoase se înmulţiseră pe o policioară, iar gospodăria de la ţară căpătase un lustru de haină sărăcăcioasă şi plină de slim. Însă el îşi păstrase cheful de vorbă. Parcă ar fi vrut să se ia în beţe chiar cu ai lui comunişti. Era ceva nevrotic, la mijloc, totuşi. Noi aveam copii, case, neveste. Circulam în putere şi cu viteză pe lângă haosul bolii lui.
Haosul mamei demult îşi încetase expansiunea. Cele două camere nu-i mai erau împotrivă, ca pe vremuri. Nici treburile din curte. Nici copiii. Toate grijile acelea tinere şi ascuţite, contondente, câte o dată,făceau drepţi, cu capul în jos,ascultătoare. Îmbătrâniseră şi ele. Nepoţii, să ştiţi, sunt mai cuminţi decât voi, ne repeta ea una din vorbele standard. Acum, haosul ei se aprindea, când şi când, de la nevrozele lui tata. Ca o ţigară soft de la un chibrit idilic, de bărbat. Era şi ceva mecanic acolo,nu de serial american. Haosul politic din jur îl gestionau, totuşi, împreună. Acolo, în cămăruţa de la marginea unui grajd părăsit, chiar şi-n cel mai mare scandal politic, şi la inflaţiile nimicitoare, era stabilitatea de odinioară. Acolo să vezi idilism. Aveau aceleaşi păreri. Şi erau siguri-siguri. Vaci treceau agale prin curte,cu surâs între coarne. Nu mai erau mulse cu îndârjire,nu mai erau flămânde. Fantome cum erau, puţeau mai mult a urină decât a lapte.

În politică, după haosul creat de putrezciunea intelectuală a lui Iliescu,sau de baronii lui Năstase, a venit haosul proaspăt al lui Băsescu. Ce vrea ăsta? De ce nu se linişteşte?Parcă are pureci în mite,sau îl doare mereu burta. Parcă-i venit din China sau din stepele tătărăşti. Am recăpătat spaima de asiatici, de mongoli sau tătari, prin Ceauşescu,după sute de ani. Băsescu doar aproxima acest model al vitalităţii de sălbăticiune crudă. Tata, dacă nu ar fi fost încolţit de spaimele bolii, l-ar fi îndrăgit pe Băsescu. Îi plăceau bărbaţii fermi, scăldaţi în sudorile muncii. Hăhăit, putoare a vitalităţii şi câteva lucruri esenţiale bine ascunse. Era bărbat ăsta! Mă gândeam acum, când spuneam asta, la femeile lui. I-o fi plăcut şi lui blondele. Sau brunetele? Aici nu am putut să pătrund niciodată. Aveam însă proaspăt în minte zâmbetul lui candid, broboane răcoroase deasupra buzei sănătoase,cuplate instinctiv cu ochi siropoşi, când, în tinereţe, la petreceri, dansa cu câte o damă,în pas de răţoi galeş.

Cu puţin timp înaintea morţii lui, urmăream înlănţuirile sferelor de interese, aflate în cel mai mare întuneric. Întorceam capul iar ca-n comunism,nu vorbeam nimănui despre aceste umilinţe. Interesele celor care voiau să ne destabilizeze,oriunde erau, deveneau tot mai insistente. Nu ţineau cont de nici o lege. Inflaţia, de exemplu, am aflat după aceea, a oscilat ca suflarea unui muribund pe care l-am văzut la Fundeni,când eram cu tata. Îşi dădea duhul cam la 70 de ani. Bolnav de ficat, intestine putrede, buze care zbat degeaba ca gura flămândă a unui peşte. Nici un aparat nu putea spune dacă moare sau dacă mai trăieşte. Era haosul care se prăbuşea într-o grămăjoară de carne,pe un cearşaf putred de atâta purtat. I-am spus „haos", ca să-l înalţ printre lucrurile intelectuale ale mele. Lucrurile intelectuale mă trădau cel mai uşor de fapt. Dar,când spuneam haos,cei din jur dădeau repede din cap,mult mai maturi decât mine.Puteam înţelege ceva, când, ca tot omul, analizam lucrurile de dimineaţă până seara. Bătăliile de orgolii între aceste universuri ascunse se dădeau cu tot mai multă îndârjire. Aşa ajungeau semnele acestor lumi bolnave - cea a tatii, a economiei - la mine înăuntru. Fiecare dintre noi trei avea interese clare, copii mari şi parcă leneşi,neveste frumoase şi tinere. Eu scriam la ziare toată ziua, citeam cu o tot mai multă hărnicie. Boala tatii , însă, nu. Ea creştea şi mai tare.

În plin haos al lui Băsescu, a murit şi tata. Printre noi, haosul lui tata cel bolnav în ultimul hal a mai circulat câţiva ani. Era un univers puternic, lipit de faţa lui galbenă şi uscată. Îşi dădea greu duhul.Iar, la un moment dat, cam la doia ani, ieşise la bătaie cu toate elementele lui. Erau dezmembrate,invizibile,dar viclene. Electronii celei mai mărunte spaime se accelerau brusc noaptea. Găureau tot ce găsea în cale. Circulau prin toate lucrurile noastre bune. N-am putut dormi o vreme. Mă trezeam umblând prin parcuri. Nici mama n-a putut să doarmă în acea perioadă. I se prăbuşea deodată patul. Nu avea aer. Una din fetele mele leşină fix la ora când tata îşi dăduse duhul. Între haosul nostru şi al lui s-a dat o bătălie crâncenă. După trei ani, am simţit cum în jur, acolo, înăuntru, se lasă o linişte. Deasupra, acum domnea haosul economiei. Se umfla victorios. Ne aflam în criză. Apoi a venit haosul bătăliei la sânge dintre partide.

Afară, lângă politica imensă - PDL şi restul -,rămăseseră cioturi din neliniştile mamei. Băsescu dădea tare. Auzi, măi, ce spune nebunul ăsta: - Cine rezistă, să vină o repriză mai scurtă cu mine. Avea în spate instituţiile nemiloase ale controlului. De ascultat, se plictisise. Deja inventa dosare. Şi totuşi, în ani buni, haosul mic al tatii şi apoi cel produs de moartea lui, a răpus haosul mare al lui Băsescu şi restul! Şi cu haosul mic al mamei se întâmplase ceva ciudat acolo, înăuntru. Comenta toată ziua politica. Imparţială, rece, fără patimă. Era un fel de Cristoiu sau C.T. Popescu,la Zlătunoaia,până la zece seara. Apoi dormea bine.Tot mai mult o interesa arătura, săpatul la vie, cartofii şi păstăile. Primăvara, bineînţeles, cloştile. Vara, să nu se usuce legumele. Toamna, veneau ploile şi avea mult de lucru. Dormea pe apucate. Aduna în cămară. Iarna, zăpada. Hămăitul câinilor, mai ales noaptea. Atunci veneau gândurile. Vedeam cum i se îngroşau obrajii, pielea de burete ascunzându-i vioiciunea privirii. Toată frumuseţea ei nemuritoare, logica simplă, clară se îngropară acum în ceva gros,cu multă grăsime. Haine miroseau a naftalină curată. Îi amorţeau mâinile, gâtul. La suprafaţă, erau doar uşoare gemete. Când şi când, răzbătutea la suprafaţă câte un fir de privire apoasă. Doar înăuntru era ceva mare, groaznic. Mă rugam să fie doar o linişte plată. Haosul ei, centrat acolo înăuntru, învinsese cu totul haosul lăbărţat de afară. Puteam descoperi, mergând pe mâna ei, o lege a individualităţii,una de la un capăt de lume. Cu ea aş fi putut fi liber cu totul. Îmi închipuiam cum lucrurile se înfruntă singure cu o mare energie,fără ranchiună. Nu mai era invidie, urâţenie. Afară, înăuntru. Dispăreau cele umilitoare, nedemne, cum tata dispăruse cu totul. Asta fusese o lecţie. Mama îşi ştia calea. Puteam de-acum să scriu poezie. Trebuia să refac totul. Să simplific. Nu tehnica labirintului. Nu umilinţă şi calcul. Ci mişcare şi acţiune. Să simt cum se mişcă realitatea. Trebuie să ajung la frumuseţea vieţii odată.