Tragicomedii

Nu prin ieşire în stradă se rezolvă, într-un stat civilizat, problema descentralizării, ci prin măsuri legislative coerente şi calme, bazate pe consensul dintre iniţiativa locală şi raţionalitatea autorităţii centrale.

N-am ce să fac. Nu pot lua în serios tapajul politic şi mediatic provocat de pretenţiile de autonomie ale „Ţinutului Secuiesc". Am brusc impresia că mi se pune dinainte un film vechi, o ficţiune grandilocventă, mai curând comică în gesticulaţia ei sacadată, în grimasele ei ameninţătoare. Se cultivă fiorosul pe un fundal de butaforie. O parcelă obosită de secol 19 irumpe hodoronc-tronc în plin secol 21. Cuvintele-cheie ale contemporaneităţii sunt „integrare", „casă comună", „unitate europeană", iar secuimea (de fapt câţiva activişti sumbri) vorbesc de enclave etnice, patriotism raional, „autonomie" judeţeană. Când zic, ipocrit, „autonomie" se gândesc, de fapt, la independenţă, de vreme ce invocă „modelul Kosovo" sau răzmeriţele catalane. În fond, despre ce fel de autonomie e vorba? Autonomie vor, pe bună dreptate, toate administraţiile locale, toate „provinciile" care vor să-şi chivernisească singure afacerile, fără imixtiuni birocratice de la centru. E o exigenţă legitimă, demnă a deveni proiect politic al oricărei guvernări moderne. E vorba însă de o exigenţă de funcţionalitate, nu de frustrări naţionaliste, de răzgâieli vetuste, de nevricoase accese de patriotism local. Nimeni nu e împiedicat să-şi grădinărească liber obiceiurile parohiale, dialectul sau limba propriei comunităţi, marca sa culturală şi istorică. Nu trebuie să lupţi pentru autonomie ca să-ţi conservi reţeta de kürtöskalács. Nu prin ieşire în stradă se rezolvă, într-un stat civilizat, problema descentralizării, ci prin măsuri legislative coerente şi calme, bazate pe consensul dintre iniţiativa locală şi raţionalitatea autorităţii centrale. Stilul recalcitrant, ţâfna mocnită, demagogia de cartier sunt mai curând piedici în drumul spre o autoguvernare practicată în limitele legii. Principiul subsidiarităţii e o formă de organizare eficientă, nu un manifest revoluţionar sau o declaraţie de război. Pentru aplicarea acestui principiu nu e, în niciun caz, nevoie de schimbări radicale ale Constituţiei, ci doar de inteligenţă executivă. „Constituţia" - spune dl Tökes „nu e Sfânta Scriptură. Ea poate fi schimbată". Aşa e! Dar nu e nicio bucată de plastilină, gata să ia forma pe care şi-o imaginează, după nevoi, orice cârcotaş din Baraolt, Boşoteni sau Medgidia.

Ceea ce nu par să înţeleagă militanţii separatişti (ca să nu ne ascundem după cuvinte) este că a intra în Europa nu înseamnă numai a intra într-un alt spaţiu politic. Înseamnă şi a intra în alt timp: în alt spirit al vremii. Şi că a flutura astăzi stindardul enclavelor etnice e a fi proiectat, printr-un nefast tunel al timpului, cu două sute de ani în urmă. O asemenea încercare are, inevitabil, o componentă de tumult pubertar, de nelinişte infantilă. De aceea n-o pot lua în serios. Problemele României de azi sunt în cu totul altă parte, iar a zgândări naţionalismul autohton prin mici naţionalisme provinciale e o diversiune pernicioasă pentru toată lumea. Problemele secuilor sunt şi ele, în realitate, altele decât cele ale Consiliului Naţional Secuiesc, tot astfel cum problemele cu care se confruntă Ungaria n-au nicio legătură cu Tratatul de la Trianon. Până şi dl Orban ştie asta, chiar dacă are nevoie de cochete zgomote electorale. Dl Markó Belá o ştie de asemenea şi orice maghiar, secui sau român cu capul pe umeri va contempla cu oarecare ironie cearta de vorbe iscată în jurul unei năzbâtii provinciale. Bilanţul acestei năzbâtii nu poate fi mai consistent decât bilanţul fostei Regiuni Autonome Maghiare care, deşi a durat 16 ani, parcă nici n-ar fi fost...