Tragica adaptare la o societate anormală

De curând am primit vizita fratelui meu. Stabilit la Munchen încă din 1990, a revenit în ţară pentru prima oară după aproape 25 de ani. O revelaţie. Nu atât pentru el, cât pentru mine.

Nu am să uit niciodată ziua în care a plecat: 8 iunie 1990. Intrase încă din februarie în organizaţia de tineret a PNT, nu împlinise încă 19 ani. A însoţit prin Bucureşti o delegaţie a partidului creştin-democrat din Germania. A primit o chemare de la unul dintre membrii delegaţiei şi dus a fost. Şansa i-a zâmbit; avea prostul obicei să ajungă în fiecare zi la Universitate. A scăpat la timp....N-am să intru în alte detalii, voi spune doar atât; în primii ani i-a fost teribil de greu. Când ne-am revăzut, după aproape 10 ani, mi-a spus că a meritat orice efort pentru a trăi într-o ţară civilizată. 

După trei săptămâni în ţară s-a declarat stupefiat. Are impresia că România e o casă de nebuni. În fiecare dimineaţă urmărea stirile, cu arestări, procurori, mascaţi, declaraţii peste declaraţii şi are senzaţia că totul e o scenetă. De fiecare dată avea impresia că înţelege greşit: retrocedare de 43.000 de hectare, am auzit bine? Prejudiciu de 300 de milioane de euro? Apoi a realizat că cei implicaţi nu sunt nici pe departe membrii ai lumii interlope, oameni din umbră. Dimpotrivă. Sunt parlamentari, miniştri, directori, şefi şi şefuleţi de partide. 

Acceptăm hoţia şi minciuna ca fiind inevitabile, drept un destin implacabil. 

Urmărindu-i reacţiile, am avut un soi de revelaţie. Trăind într-o societate bolnavă, m-am îmbolnăvit şi eu. M-am adaptat acestei nenorocite tranziţii perpetue, care vine de niciunde şi duce nicăieri. Sunt (şi suntem) fără busolă, dar ni se pare normal. Acceptăm hoţia şi minciuna ca fiind inevitabile, drept un destin implacabil. 

Când a plecat, m-a privit cu o părere de rău care mi-a amintit de cuvintele lui Sir Archibald Clark Kerr, ambasadorul Marii Britanii la Moscova, care după vizita din România din decembrie 1945-ianuarie 1946 şi-a încheiat raportul cu următoarea frază:

„Am părăsit Bucureştiul cu un sentiment de tristeţe şi profund recunoscător că nu m-am născut în România”.