Tradiţii ale învăţămîntului autohton

E timpul să încep să povestesc. Pînă nu uit... Am întîlnit tot soiul de oameni, am trăit tot soiul de întîmplări, am auzit tot soiul de poveşti. Poate că vor avea un oarecare rost documentar, dacă le pun pe hîrtie.

Articol preluat din Dilema veche

Iată, de pildă, o poveste pe care mi-a spus-o, demult, profesorul meu Dan Grigorescu, discipol, ca şi Ion Frunzetti, ca şi Edgar Papu, al lui Tudor Vianu (şi, cred, asistent al lui pentru un timp). E vorba de un examen de literatură universală, cu Tudor Vianu ca examinator şi un activist de partid drept candidat. Candidatul nu mai era chiar tînăr, dar avea nevoie de o diplomă universitară, ca să-şi poată consolida locul de muncă şi „dosarul sănătos“ la o gazetă de propagandă a vremii, unde era un fel de şef. Profesorul, bine crescut şi neînvăţat cu asemenea situaţii, era puţin stingherit să ia la întrebări un tovarăş cam tomnatic, dar astea erau vremurile. Lucrurile s-au desfăşurat astfel:

– Tovarăşe profesor, trebuie să vă spun, cinstit, că nu prea m-am pregătit.

Vianu (jenat şi încurajator): Ei, nu exageraţi. Sînt sigur că, la vîrsta dvs., aveţi suficiente cunoştinţe.

– Nu, nu, chiar nu m-am pregătit deloc...

– Pot înţelege că nu vă simţiţi astăzi în formă. Nu-i nimic. Veniţi la sesiunea din toamnă.

– Tovarăşe profesor, cît să mai amîn? Am copii care au deja diplomă.

Vianu (încurcat): Stimate tovarăşe, îmi pare rău, dar nu aveţi de ales decît între două variante: ori acum, ori la toamnă. Cum facem?

Candidatul cade pe gînduri şi, după o matură reflecţie, decide: „Acum!“ Din momentul deciziei, orice dubiu, precauţie şi nesiguranţă dispar ca prin farmec. Omul e, brusc, stăpîn pe situaţie şi pe competenţele proprii. Profesorul îl invită să tragă un bilet, candidatul se execută, citeşte subiectele şi comunică sec: „Primul subiect nu-l cunosc!“ (primul subiect era „L. Tolstoi“). „Prin urmare voi trata subiectul 2!“ Subiectul cu pricina era de tip „ghicitoare“: „Numiţi cel mai mare poet romantic francez din secolul al XVIII-lea“. Răspunsul era gata făcut: în secolul al XVIII-lea există un singur poet racordabil (ca predecesor) romantismului: André Chénier. Dar candidatul ştie mai bine. Răspuns ferm: „Cel mai mare poet romantic francez din secolul al XVIII-lea este Victor Hugo.“ Întrebare ajutătoare din partea profesorului: „Staţi puţin! De cînd pînă cînd ţine secolul al XVIII-lea?“ Răspuns: „De pe la 1720 pînă pe la... 1792. A, nu, greşesc, pînă la 1789!“ „Şi de la 1789 pînă la 1792 ce e?“ Candidatul, surîzînd pertinent: „Sfîrşitul secolului al XVIII lea şi începutul secolului al XIX-lea!“ „Mă rog“ – suspină profesorul – „să trecem la primul subiect.“ „Dar v-am spus că nu-l ştiu!“ „Ei, glumiţi, e vorba de Tolstoi, marele Tolstoi, nu se poate să nu ştiţi despre cine e vorba.“ Răspuns: „A, vă referiţi la poetul simbolist, cel care a murit la Paris, înconjurat de prieteni!“ „Nu, iertaţi-mă, vă gîndiţi, probabil la celălalt Tolstoi, Aleksei, care a fost şi poet (nu chiar simbolist...), a fost pe la Paris, dar s-a întors în URSS şi a murit acolo.“ „Înseamnă că m am înşelat. Deci e clar că nu cunosc subiectul!“ „Vă rog, mai gîndiţi-vă puţin, nu se poate“ – insistă generos Tudor Vianu. „E vorba de Lev Tolstoi, marele Tolstoi!“ „Nu cumva e cel care a scris Anna Karenina?“ – reacţionează, iluminat, candidatul. „Ba da, vedeţi că ştiţi? Despre el e vorba!“ „Atunci cunosc!“ – se linişteşte preopinentul. „Daţi-mi voie să vă prezint, mai întîi, pe scurt, intriga romanului: Anna Karenina era o femeie frumoasă, deşteaptă, dar fără studii superioare!“ (Vianu e perplex: nimic de zis, descrierea personajului este corectă!) „Dînsa s-a căsătorit cu un tip care însă avea studii superioare!“ (Poţi să zici că nu?) „Bineînţeles că, în aceste condiţii, menajul a avut de suferit. Eroina a fugit de-a­casă, dar, avînd, totuşi, un moral puternic, s-a angajat muncitoare într-o uzină!“ Profesorul e la capătul puterilor: „Îmi pare rău, nu asta e intriga, nu aşa se termină povestea...“ „Nu?“ – se întristează candidatul. „Înseamnă că fac o confuzie cu alt film.“

Ce vremuri! Evident, unele lucruri s-au schimbat. Nu prea mai avem profesori de talia lui Tudor Vianu. Dar „candidatul“ din povestea de mai sus pare să fie, la noi, o figură perenă: are funcţii importante, surîde larg – un adevărat campion al danturii – la televizor, ştie să facă de toate: muncitor la Mecanică Fină, fotbalist, jurist, consilier prezidenţial, ministru, şofer, senator etc. Un om de succes! Atîta doar că, din cînd în cînd, confundă istoria naţională... cu alt film. Asta nu înseamnă că aplombul lui de figurant în orice scenariu politic de paradă are ceva de suferit... Parcă-l văd academician, autor al unui tratat despre felul în care unii falşi eroi ai neamului au şubrezit forţele de apărare ale patriei, obligîndu-ne, de pildă, să ne batem cu turcii, cînd, de fapt, voiam să schimbăm un stăpîn cu altul: neamţ, rus, austro-ungar, pe scurt, sorosist. În filmul activistului nostru, Churchill e, de fapt, Stalin, iar Stalin e, de fapt, Churchill. Şi să mai terminăm cu victimizarea anticomuniştilor. Oricum, puşcăriile lor erau mult mai confortabile decît cele de azi. Puteau muri acolo liniştiţi, nu ca bieţii interlopi de azi, a căror eliberare umanitară e urgentă.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.