„Trădare! Trădare! De trei ori trădare!“

Scena politică de la Chişinău nu prezintă un interes deosebit, inclusiv pentru că avem „alte măşti, aceeaşi piesă”, în schimb intriga şi suspansul din culisele sale eclipsează orice operă literară de valoare. Asistăm deja de peste 7 săptămâni la un spectacol grotesc, tragicomic, ai căror protagonişti nu par a fi nişte lideri responsabili, ci capii unor clanuri mafiote, care îşi împart sferele de influenţă.

Şi de această dată m-am pomenit în postura ingrată de a anticipa coloratura şi componenţa viitoarei coaliţii de guvernare, întrucât la ora la care scriu acest text şedinţa extraordinară a Parlamentului, programată pentru după-amiaza zilei de miercuri, încă nu a avut loc. Dar pot să scriu despre ceea ce ştiu, şi anume că negocierile s-au vrut a fi, de fapt, un troc. Oricâţi emisari europeni nu ar veni, în extremis, la Chişinău, „armăsarii politici” moldoveni vor rămâne neînduplecaţi. Şi-au pus ochelarii de cal şi nu fac decât scandal.

Liderii a două partide, ce se pretind a fi pro-europene, au tergiversat în mod intenţionat discuţiile, şi-au isterizat simpatizanţii şi şi-au orientat canalele media în vederea şantajării şi a capitulării necondiţionate a PL. Curios este faptul că atât Filat, cât şi Lupu au acceptat, într-un târziu, tocmai una dintre primele propuneri ale liberalilor: medierea occidentalilor. Să înţelegem că dacă negocierile ar fi continuat, adică dacă ceilalţi doi parteneri intransigenţi nu s-ar fi grăbit, ca mireasa la pat, să convoace legislativul, atunci şi restul propunerilor PL ar fi fost asimilate şi aprobate?

În definitiv, cele 14 puncte ale lui Ghimpu, strucurate în stil wilsonian, ar putea constitui un prim draft al viitorului program de guvernare. Deşi există câteva ambiguităţi de formulare sau carenţe de redactare (bunăoară, ce se are în vedere prin „puncte vamale comune”?), ideile sunt corecte, iar implementarea lor – absolut necesară. Dar acceptând aceste propuneri, PLDM şi PDM ar recunoaşte delapidările, escrocheriile, abuzurile de serviciu, traficurile de influenţă, politizarea instituţiilor publice, în special a celor de drept, şi mimarea proceselor de reformare a justiţiei şi de combatere a corupţiei la care s-au dedat. Or, dânşii nu-şi vor face „mea culpa” nici în al doisprezecelea ceas. Prea mare este miza, prea mult s-a furat de la stat.

De aceea o să avem o nouă trădare la Chişinău. Personal, nu mă miră, însă mă dezgustă profund. Am tot semnalat această stare de fapt încă din toamna anului trecut, când Voronin a început a fi uns cu alifii şi invitat pe la diverse sindrofii televizate. Excluderea „talibanilor” conduşi de Tkaciuk nu a făcut din PCRM decât o şopârlă fără coadă, păstrându-i faţa hidoasă. Nu l-a „europenizat” pe Voronin, după cum nici nu l-a întinerit. Dânsul a rămas acelaşi general de miliţie, românofob şi anti-european. Iar „schimbarea la faţă” a liderului comunist nu e decât o fardare şi o manipulare crasă.

Fenomenul trădării în politică este unul complex şi te lasă deseori perplex. Ne înscriem perfect în ambianţa pieselor lui Caragiale, din care desprindem că moldoveanul, aidoma personajului Farfuridi, iubeşte trădarea, dar îi urăşte pe trădători. Paradoxal, deşi nu doar Roşca a trădat în 2005, alegându-l pe Voronin în funcţia de preşedinte, deputatul PDM de atunci, Vlad Filat, care a procedat la fel, fusese ulterior exonerat şi votul său – muşamalizat. A doua trădare a lui Filat s-a produs în „vinerea neagră” din 2013, de dinaintea Paştelui. Cel mai grav e că atunci şi-a obligat colegii (unii dintre ei fiind oameni cu verticalitate) să voteze cu comuniştii, doar pentru a-şi satisface vendeta personală. A treia trădare se produce astăzi chiar sub ochii noştri. Fără nicio remuşcare, cel care şi-a asumat angajamentul de a-i exclude pe comunişti din viaţa publică de la Chişinău îi aduce la guvernare, fie şi pe uşa din dos. „Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!”.

Nu pot să vă descriu sentimentul de aversiune faţă de cel ce este pe cale să devină o nouă putreziciune politică şi nici nu mă interesează ifosele multora care vor încerca să justifice cârdăşia cu comuniştii. Mă doare că în Moldova se moare fără rost şi că în aprilie 2009 am fost un prost.