Top 2019: Cele mai frumoase momente muzicale ale anului

Obişnuiam să fac o recapitulare a celor mai frumoase momente muzicale ale anului care se încheie. Misiunea a devenit din ce în ce mai dificilă din 2016 încoace, pentru că în România se produc abia 5-6 spectacole sau concerte de calitate într-un an.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Aşa am ajuns în situaţia în care anul trecut am renunţat să mai încerc o selecţie. Dacă n-ar exista Festivalul Enescu, o dată la doi ani, acest top n-ar fi posibil.

În anul 2019 am fost spectactor la 43 de concerte şi spectacole de operă, toate recenzate pe acest blog. Dintre acestea, 25 au fost în cadrul Festivalului Enescu. Dintre cele 43 de concerte şi spectacole am selectat cele mai importante 5 evenimente, după două criterii: valoarea artistică şi implicarea unor instituţii muzicale româneşti. Aşadar, Topul 2019 arată astfel:

Locul 1: Peter Grimes

Premiera românească a celei mai importante opere a lui Benjamin Britten a avut loc în cadrul Festivalului Enescu, în formă de concert, dublat de proiecţii video pe post de scenografie narativă. A fost o premieră destul de mult apropiată de cele din Occident, pentru că infrastructura muzicală a fost asigurată de două ansambluri româneşti (Orchestra şi Corul Radio), conduse de un dirijor britanic (Paul Daniel), şi de solişti internaţionali de foarte mare valoare, cei mai importanţi fiind Ian Storey şi Lise Davidsen. Concertul a fost minunat, Lise Davidsen a fost o revelaţie, muzica lui Britten a triumfat, iar Sala Palatului a fost ocupată abia pe sfert, publicul românesc ratând un eveniment care ar fi meritat mult mai multă atenţie.

Peter Grimes a fost una dintre cele mai frumoase premiere de la Enescu 2019.

Locul 2: Moses und Aron

Din raţiuni identice cu cele de la Peter Grimes: a fost premiera românească realizată de forţele muzicale ale Filarmonicii „George Enescu” (orchestra şi corul), ajutate de Vocalconsort Berlin şi de o distribuţie internaţională. Diferenţa vine din proiecţiile mai puţin reuşite decât ale lui Peter Grimes şi din partitura lui Schoenberg, mai greu de apreciat de publicul larg.

Lothar Zagrosek conducând Filarmonica „George Enescu” în muzica lui Moses und Aron (Foto: Andrada Pavel)

Locul 3: Concertele lui Christian Badea la Ateneul Român

Pentru că sunt singurele momente când muzica simfonică practicată în România se apropie de standardele de excelenţă din lumea civilizată. Şostakovici, Simfonia nr. 5, la începutul anului, interpretată la un nivel care depăşeşte chiar mari orchestre invitate de-a lungul anilor la Enescu, continua promovare a muzicii lui Wagner, dar şi stâlpii de rezistenţă ai repertoriului lui Christian Badea şi ai Filarmonicii, Dvořák şi Brahms, sunt fundaţia pe care se pot construi stagiuni remarcabile la Ateneu. Din păcate, neputinţa mediilor artistice româneşti de a conduce proiecte artistice de o anvergură cât de cât rezonabilă face ca momente similare să se producă prea rar.

Christian Badea la Festivalul Enescu 2019 (Foto: Alex Damian)

Locul 4: Opera baroc de la Festivalul Enescu

Pentru simplul motiv că Festivalul Enescu este singurul loc în care acest curent muzical, altfel foarte prezent şi gustat în lume, ajunge să existe şi în România. Excepţia numită Indiile galante, spectacol devenit legendar la Opera Iaşi, nu face decât să confirme regula că în România barocul e o trufanda.

Anna Caterina Antonacci (Foto: Andrada Pavel)

Locul 5: Trubadurul de la Opera Braşov

O surpriză foarte plăcută, venită, ca toate surprizele, din locul de la care te-ai aştepta cel mai puţin. Muzica a fost revelatoare sub conducerea lui Victor Dumănescu, în ciuda unei producţii detestabile, dar prin contribuţia esenţială a sopranei Aurelia Florian, care a tras pe toată lumea după ea. Din păcate, şi la Opera Braşov a venit vremea restauraţiei: sindicatele şi mediocritatea au cucerit puterea, directorul a demisionat şi momente precum acest Trubadur vor fi greu, dacă nu chiar imposibil de repetat în viitor.

Distribuţia Il trovatore la finalul spectacolului de la Braşov

Concluzie: e prea puţin

Dacă ar fi să fac o listă a momentelor dezgustătoare ale stagiunilor româneşti din 2019, aceasta ar fi lungă şi consistentă, chiar şi în condiţiile în care am evitat să asist la foarte multe „evenimente” improvizate şi de slabă factură artistică.

Să ne amintim însă de 2016, ultimul an când în România muzicală se întâmpla ceva semnificativ într-un ritm consecvent: la Ateneu se făcea Parsifal, la Opera Naţională Bucureşti erau premiera producţiei lui Graham Vick pentru Fidelio, baletul Manon în coregrafia lui MacMillan, urmat de un Triptic din care ieşea în evidenţă In The Middle, Somewhat Elevated al lui William Forsythe, Mozart părea preţuit aşa cum trebuie printr-o producţie de Cosi fan tutte a Festivalului de la Garsington adusă în România şi anul se încheia cu repetiţiile pentru Lucia di Lammermoor a lui Andrei Şerban, urmând să aibă premieră în Ianuarie. În acelaşi timp, la Cluj şi Iaşi se întâmplau ultimele premiere interesante (Evgheni Oneghin şi Văduva veselă), iar la Craiova se dădeau Simon Boccanegra (considerată opera rara la Bucureşti) şi Don Carlo în cinci acte (!). Şi toate acestea într-un an fără Festivalul Enescu.

Dar tot acel an 2016 este şi momentul restauraţiei: sindicatele pun mâna pe putere aproape peste tot în instituţiile muzicale româneşti, fie direct, fie reducând managerii la nişte marionete speriate. Crizele politice şi instabilitatea sunt cadrul ideal pentru continua degradare a standardelor artistice care avea să urmeze şi care continuă şi astăzi. Soluţia dublării salariilor din mediul artistic a cimentat mediocritatea, astfel încât s-a ajuns ca în anul 2018 sau 2019 în provincie să nu se mai facă nici o premieră de producţie de operă (la Iaşi sau la Cluj), în timp ce la Bucureşti baletul revine la mlaştina de altă dată, iar opera se întoarce la mediocritatea din perioada pre-aderare la UE, totul culminând cu zeci de milioane de euro aruncaţi la gunoi pentru o celebrare a Centenarului din care n-a rămas nimic în memorie în afara unor momente ridicole.

Acest Top nu e o celebrare, ci un semnal de alarmă. Dacă guvernele româneşti nu vor reforma domeniul artelor spectacolului, în câţiva ani ne vom întoarce la nivelul festivalului „Cântarea României” din epoca lui Ceauşescu.