Teodor Baconschi: „Este nevoie de o armată europeană, ca pilon al NATO”
0
Exact la ora la care, în Germania, preşedintele Consiliului UE, Donald Tusk, discuta viitorul Uniunii Europene cu cancelarul Angela Merkel, la castelul Meseberg, aflat la 65 kilometri nord de Berlin, am purtat un dialog cu un ambasador cerebral, care a fost anterior consilier prezidenţial şi ministru de externe al României. Un conaţional cu un discurs bine temperat.
Teodor Baconschi este ambasador, doctor al Universităţii Paris-Sorbonne (Paris IV) Bucureşti, 14 februarie 1963. Studii: Facultatea de teologie ortodoxă (Bucureşti, 1985). Masterat şi doctorat în Antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris IV-Sorbonne, 1995). Studii post-doctorale la New Europe College (Bucureşti, 1996). Director al Editurii Anastasia (1995-1996). Redactor-şef TVR (Viaţa spirituală, 1997). Carieră diplomatică: ambasador al României la Sfântul Scaun, Ordinul Suveran de Malta şi Republica San Marino (1997-2000). Director general MAE (2001-2002). Ambasador al României în Republica Portugheză (2002-2004). Secretar de stat pentru Afaceri Globale (MAE 2004-2006). Consilier prezidenţial (2006-2007). Ambasador al României în Republica Franceză şi Principatul de Monaco (2007-2009). Ministru al Afacerilor Externe (24 decembrie 2009-24 ianuarie 2012).
Publicaţii (sub semnătura de autor Teodor Baconsky): Le rire des Peres. Essai sur le rire dans la patristique grecque, Desclee de Brouwer, Paris, 1996. Rasul Patriarhilor, Bucureşti, Anastasia, 1996. Iacob si îngerul, Bucureşti, Anastasia, 1996. Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei, Bucureşti, Anastasia, 1997. Turn înclinat. Fragmente de arheologie profetică, Curtea Veche, 1999, Roma caput mundi (împreuna cu Horia Bernea), Bucureşti, Humanitas, 2000, Pe ce lume trăim, Bucureşti, Editura Pro, 2004, Insula Cetăţii. Jurnal parizian, Curtea Veche, 2005. Despre necunoscut, Bucureşti, Humanitas, 2007, (reeditată în 2015, Baroque Books & Arts). 111 incursiuni în Cotidianul românesc (ilustraţii de Devis Grebu), Bucureşti, Curtea Veche, 2009. Bisericile de lemn din Maramureş, album UNESCO, 2010, Sub semnătura Teodor Baconschi: Creştinism şi democraţie, Curtea Veche, 2011. Legătura de chei. Mărturii diplomatice în dialog cu Armand Goşu, Curtea Veche, 2013. Facebook Inc. Fabrica de narcisism, Humanitas, 2015. Anatomia ratării. Tipuri şi tare din România postcomunistă (în dialog cu Dan-Liviu Boeriu), Humanitas, 2016. Decoraţii: Comandor al Ordinului Pius IX (Vatican), Ordinul Sfintei Agatha (San Marino), Comandor Stella della solidarieta italiana, Cavaler al Ordinului de Merit (Portugalia), Comandor al Legiunii de Onoare (Franţa), Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios (România). Membru în Asociaţia Internaţională de Studii Patristice (Paris). Preşedinte al Fundaţiei Creştin Democrate.
Din dialogul purtat cu Teodor Baconschi am inserat mai jos afirmaţii de cert interes general:
*Evident că Europa cunoaşte o stare de tulburenţă şi incertitudine, care trebuie reglată prin intensificarea dialogului diplomatic, în special dintre principalii actori. După lovitura de stat eşuată din Turcia s-au amplificat sentimentele de impredictibilitate legate de arhitectura acestor alianţe, de tot ce se leagă de securitatea noastră colectivă.
*Este normal ca şi la Bucureşti să ne punem întrebări legate de cum va arăta Europa mâine şi poimâine, deci cum va arăta pe termen mediu, în contextul în care sentimentul acela de triumf istoric, legat de prăbuşirea comunismului şi de procesul extinderii, a fost înlocuit de evoluţii ambigue, de eşecul unor mari proiecte, cum a fost acela de a democratiza Orientul Mijlociu extins. Cu alte cuvinte nimeni nu îşi permite să asiste pasiv la această nouă dinamică. Şi evident că soluţiile trebuie găsite împreună.
*Germania este fascinată de Rusia. Şi Franţa este fascinată de Rusia. Toate puterile europene care au avut imperii, aşa cum şi Rusia a avut, pe cel ţarist şi apoi pe cel sovietic, în memoria lor istorică sentimentul că ei sunt cei mari persistă şi este normal ca asta să se transmită şi în acţiunea lor externă, în atitudinea lor ca state. Dar, în acelaşi timp, toate statele membre ale UE, mai mari sau mai mici, au egalitatea de tratament, conferită de tratate şi trebuie să o revendice şi să joace această carte, fără complexe. În definitiv, deciziile în Consiliul European continuă să se adopte prin consens.
*Performanţa externă a unui stat este direct proporţională cu capacitatea sa de a culege informaţii.
*Mi-e greu să cred că ucrainenii ar fi intrat în bârlogul ursului, chiar atât lipsiţi de precauţie, pentru că ştiindu-se densitatea prezenţei militare ruse şi a FSB-ului în Crimeea, este greu de crezut că ar fi găsit cineva, taman acolo, o verigă slabă pentru a monta un act de sabotaj. Chestiunea este că, într-adevăr, acordurile de la Minsk au cam rămas pe hârtie.
*În anii Putin, Rusia şi-a modernizat armata, a investit, şi şi-a putut permite şi o proiecţie internaţională a forţei mult mai eficientă, pentru că altminteri niciodată diplomaţia rusă de la Congresul de la Viena poate, până la Elţin, nu a fost o diplomaţie diletantă. Ruşii au avut o şcoală de diplomaţie imperială, cu toate atuurile. Adică oameni sofisticaţi, poligloţi, bine pregătiţi, inclusiv sub raport psihologic.
*În mandatul meu am avut, în marja unei reuniuni a Adunării Generale a ONU, care are loc anual, în septembrie, la New York, o întâlnire bilaterală cu Serghei Lavrov, pregătită destul de laborios şi vreau să vă spun că a dat un număr de diplomaţie absolut memorabilă. Adică a trecut prin toate culorile curcubeului, de la tonul patern, paternalist, condescendent, la cel furios, iritat. Lavrov este un monstru sacru al diplomaţiei globale. Totul era în cadrul unui joc psihologic de un rafinat histrionism.
*Nu are niciun sens să îi subestimăm pe ruşi, să spunem că sunt făcuţi praf şi nu prea mai contează. Încercările Moscovei de a reconstrui imperiul şi zona ei de influenţă s-a lovit de voinţa foştilor sateliţi, de a se integra în blocul euroatlantic, o voinţă din fericire realizată, nu a rămas în stadiul de visare şi de aici şi aceste reajustări destul de tensionate, câteodată.
*Chiar dacă superputerea americană a profitat de voinţa de integrare euroatlantică a foştilor sateliţi ai Moscovei, a redesenat harta blocului occidental, în anii de slăbiciune a Rusiei, chiar dacă astăzi Ucraina rămâne într-adevăr pivotală şi este o zonă, ştim de la Brezinski, este capul de pod al controlului Eurasiei, şi este un stat absolut esenţial în orice mozaic geopolitic, ei bine, cu toate aceste confruntări care sunt, de cele mai multe ori, balet politico-diplomatic, dincolo de acestea există şi o agendă comună, sau canale de comunicare, care rămân deschise, sunt puteri cu arsenale nucleare, disuasive, nimeni nu va trece nişte linii roşii.
*Trebuie să spun că Franţa este ca a doua mea patrie. Sunt format în cultura franceză. Am studiat acolo. Apoi am reprezentat România la Paris. Şi am regăsit Franţa şi ca ministru de externe, prin urmare mă doare când văd că ţara a fost însângerată, de aceste atentate teroriste. Atentate care tulbură o societate franceză deja setată pe un sentiment crepuscular, de declin, de eşec sau de fundătură.
*Trăim într-o altă eră, hipermediatizată. Una în care imaginea şi capacitatea fiecărui individ de a se constitui într-o voce pe reţelele de socializare, schimbă datele problemei. Adică nu mai trăim în perioada clasică, a democraţiilor occidentale postbelice, în care exista o elită politică de înţelepţi, în spatele unor perdele de catifea se luau deciziile, poporul lua act de ele printr-o presă foarte docilă, faţă de putere.
*La ora actuală nu numai că şefii de state comunică între ei şi cu opinia publică pe Facebook sau pe Twitter, dar totul se află, totul se reverberează, pe aceste reţele de socializare şi se produc aceste efecte virale, cum sunt numite.
*Franţa, ca şi Marea Britanie are o vocaţie excepţionalistă, adică încearcă să fie peste tot şi în acelaşi timp să rămână ea însăşi, adjudecându-şi chiar şi un regim de excepţie, în anumite privinţe, cum este, de pildă, interesul foarte franco-român, de a menţine nivelul de subvenţie, în politica agricolă comună. Franţa are o forţă agricolă uriaşă şi bineînţeles că vrea să îşi protejeze fermierii.
*Europa este o superputere. I-a bătut până şi pe americani, la Olimpiadă, dacă privim bilanţul global al medaliilor. Europa are 500.000.000 de oameni, trebuie să fim eurooptimişti. Asta nu înseamnă că nu vedem dificultăţile prin care trece acest mare proiect istoric, care este Uniunea Europeană. Sau că avem datoria de a fi un membru pasiv…Nu. Avem datoria de a fi un membru pro-activ şi de a ne spune opinia.
*Mi-ar plăcea, ca pilon european al NATO, să vedem mutualizarea forţelor armate europene. Ar trebui să mergem spre asta, pentru că s-a făcut o banală încercare de inventariere a elicopterelor de luptă şi nici asta nu am reuşit să o facem la nivelul celor 28 de ţări. Este nevoie de o armată europeană, ca pilon NATO.
*Nu mai poate nimeni, în Europa, ca să îşi croiască un destin singular. Şi problema este cum conjugăm singularitatea, cum îi dăm conţinut, în viitorul apropiat, pentru că eu sunt relativ optimist, pentru că de la uniunea oţelului şi cărbunelui, care a reprezentat nucleul proiectului european, de atunci încoace, construcţia europeană s-a făcut cu tot felul de piedici, de reculuri şi cu toate astea a mers înainte, nu?
*Ghimpele este faptul că Angela Merkel vrea să impună britanicilor să ia cote de imigranţi, ori ei nu vor deloc asta. Să preia imigranţi în schimbul unui acord foarte generos, care aproape să atenueze, din punct de vedere tarifar, vamal, efectele economico-financiare ale Brexit-ului.
*Istoria îşi spune cuvântul. Imaginarul marilor popoare, sau chiar a celor mai mici este marcat de experienţele trecutului şi fireşte că asta trimite, din adâncuri, către mintea liderilor, o anumită atitudine, o anumită plajă de opţiuni. Să sperăm că nu se va ajunge nici măcar la oficializarea unui nou război rece.
*Este clar că războaiele convenţionale intră în declin. Războaiele hibride, cele de mică intensitate, toate tehnologiile mobilizate, sunt la modă.
*Am avut perioade mai însorite, altele mai glaciale, în relaţia româno-rusă. Sigur că ne-am profila, ca actor regional, am pune la bătaie, mai bine, experienţa noastră în analiza regională. În acelaşi timp, însă noi avem de acum un destin euroatlantic, deci trebuie să ne concertăm politico-diplomatic, în primul rând cu capitalele aliate.
*Nu trebuie să facem un blocaj, nici să cădem într-un antirusism rudimentar, pentru că asta devine o chestie populistă. În acelaşi timp trebuie să fim precauţi. Suntem pe o linie a unei tensiuni, pe o falie geopolitică.
*Ai nevoie de doi, într-un dialog. De multe ori Rusia, pentru a îşi consolida sentimentul fostei mari puteri, sau viitoarei mari puteri, are tendinţa de a discuta numai în G7, numai cu cei mari, ca să zic aşa.
Se încarcă comentariile...
