Tehnologie americană, competență românească: testul real al României în apărarea anti-dronă

Experiența demonstrată, capacitatea de integrare și existența unor implementări reale în domeniul echipamentelor militare trebuie să cântărească mai mult decât promisiunile comerciale. Fără aceste filtre, riscul nu este doar financiar — este direct operațional.

"Câteodată trebuie să privim de sus ca să vedem cât de mici suntem"-Gabriel Garcia Marquez

Într-o Europă care se reînarmează accelerat, România se află într-un punct de inflexiune: are acces la finanțare, la tehnologie și la parteneriate strategice, dar nu este încă sigur dacă va reuși să transforme aceste avantaje într-o capacitate reală de apărare. Programul SAFE nu este doar o sursă de bani. Este un test de maturitate industrială. Pentru prima dată după mult timp, nu mai este suficient să cumperi echipamente. Trebuie să dovedești că le poți integra sau produce după licență în țară, opera și susține pe termen lung. Iar acest lucru devine critic într-un context în care amenințările s-au schimbat radical. Războiul din Ucraina a demonstrat fără echivoc că dronele nu mai sunt o tehnologie auxiliară, ci un instrument central de luptă. În consecință, sistemele C-UAS au devenit indispensabile pentru orice armată modernă. Noi încă avem nevoie de tancuri. Tancul nu este mort, dar doctrina "tancului singur" este. Tancurile supraviețuiesc în grupuri tactice interarme. Avioane în războiul modern sunt absolut esențiale, dar rolul s-a schimbat:

• Supremația aeriană rămâne un multiplicator de forță decisiv — cine controlează cerul câștigă libertate de acțiune
• Drone vs. avioane cu pilot — dronele (Bayraktar, Shahed, F-9 Reaper) au preluat misiuni de recunoaștere și atac de precizie la cost redus
• Rachetele de croazieră și balistice au redus rolul avionului în loviturile strategice
• Avioanele de generația 5 (F-35, Su-57) integrează stealth, război electronic și senzori avansați — rămân superioare oricărei drone actuale în medii contestate

Concluzia este clară: războiul modern se câștigă prin integrare — nicio armă singură nu mai este decisivă. Combinația dintre drone ieftine, rachete de precizie, război electronic și forțe terestre blindate definește câmpul de luptă actual.

Lecțiile altora: cine a înțeles jocul și cine a plătit pentru greșeli

Polonia a negociat dur achiziția sistemelor Patriot Missile System, transformând-o într-un proiect industrial prin implicarea Polska Grupa Zbrojeniowa. Nu a cumpărat doar protecție, ci capacitate de producție. Estonia a ales o altă cale: specializarea. A investit în sisteme anti-dronă și a devenit relevantă într-o nișă critică. Franța a validat tehnologia în teren, la Jocurile Olimpice de vară 2024 — unde securitatea anti-dronă a fost testată în condiții reale, nu în prezentări PowerPoint. Ucraina oferă însă lecția decisivă: interoperabilitatea nu este un concept tehnic, ci o condiție de supraviețuire. Cine nu poate integra rapid sisteme diferite, pierde. În contrapunct, Statele Unite au arătat, prin programul JLENS, că nici măcar bugetele uriașe nu compensează lipsa rigori. Iar India, prin MMRCA, a demonstrat cât de scumpă este indecizia.

Să le explic pe ultimele două. JLENS  (Joint Land Attack Cruise Missile Defense Elevated Netted Sensor System) era un sistem american de supraveghere aeriană bazat pe două dirijabile uriașe ancorate la circa 3.000 de metri altitudine, fiecare purtând un radar performant. Ideea era elegantă: în loc să construiești turnuri de radar sau să ții avioane în aer permanent, lași niște baloane să stea suspendate zile întregi, acoperind o zonă vastă. Sistemul era destinat detectării rachetelor de croazieră, dronelor și avioanelor la joasă altitudine — exact tipul de amenințări care scapă radarelor terestre clasice. Armata americană a investit peste 2,7 miliarde de dolari în program de-a lungul a două decenii. Punctul de cotitură a venit în octombrie 2015, când unul dintre dirijabile s-a rupt de ancorare deasupra Marylandului și a zburat necontrolat timp de câteva ore spre Pennsylvania, târând după el 10.000 de metri de cablu care a doborât linii electrice și a lăsat zeci de mii de oameni fără curent. Armata nu a putut să-l doboare — teama de pagube colaterale era prea mare. S-a oprit singur când a rămas fără heliu. Programul a fost anulat în 2017 fără să fi atins vreodată capacitatea operațională promisă. Lecția nu este că ideea era proastă — aerostații de supraveghere sunt folosiți cu succes în alte contexte — ci că presiunea politică și bugetele mari nu înlocuiesc testarea riguroasă și criteriile clare de performanță. MMRCA (Medium Multi-Role Combat Aircraft) a fost una dintre cele mai mari licitații din istoria apărării globale: India căuta 126 de avioane de luptă pentru a-și moderniza forța aeriană, cu un contract estimat la peste 10 miliarde de dolari. Procesul a început formal în 2007, cu șase competitori — Eurofighter Typhoon, Dassault Rafale, Boeing F/A-18, Lockheed Martin F-16, MiG-35 și Saab Gripen. În 2012, India a anunțat că Rafale câștigase evaluarea tehnică. Și apoi... nimic. Negocierile pentru prețul final și condițiile de transfer tehnologic s-au blocat complet. India cerea compensații industriale masive și producție locală; Franța și Dassault nu puteau sau nu voiau să accepte termenii. Doi ani de negocieri fără rezultat. În 2015, premierul Modi a anunțat, în timpul unei vizite la Paris, un acord complet diferit: nu 126 de avioane în formula licitației originale, ci 36 de aparate Rafale, livrate gata fabricate, fără transferul de tehnologie negociat inițial. Prețul per avion a ajuns să fie de trei ori mai mare decât oferta inițială, potrivit estimărilor parlamentare indiene. Licitația MMRCA a fost oficial abandonată în 2015. Forța Aeriană Indiană a primit primele avioane abia în 2020 — cu un deceniu întârziere față de nevoia operațională identificată inițial, într-o perioadă în care tensiunile cu China și Pakistan s-au intensificat semnificativ. Morala nu este că Rafale e un avion prost — dimpotrivă — ci că un proces de achiziție fără decizie clară și fără criterii stabile costă mai mult, durează mai mult și livrează mai puțin decât orice variantă tehnică ar fi fost aleasă la timp.

Actor sau spectator? România și alegerea pe care nu și-o poate permite să o amâne

România poate fi un actor care contribuie la propria securitate sau un beneficiar pasiv care cumpără cutii negre pe care nu le poate deschide, repara sau adapta. Diferența nu o face tehnologia. O face decizia. Și, în acest domeniu, întârzierea nu înseamnă doar pierderea unei oportunități. Înseamnă asumarea unui risc. Un politician american negociază contracte de apărare după ani de comisii specializate, audieri publice și presiunea unui electorat care citește rapoarte — un politician român negociază după ce a supraviețuit furcilor caudine ale partidului. Un senator american din comisia de apărare vine adesea cu un doctorat în relații internaționale, ani de serviciu militar sau cel puțin un deceniu de specializare în politică de securitate. Omologul său român vine, de regulă, cu un mandat anterior la consiliul județean și o facultate de drept terminată la fără frecvență. Cultura militară americană pătrunde adânc în clasa politică — serviciul militar este CV, nu sacrificiu, iar comisiile de apărare din Congres sunt populate de oameni care au purtat uniformă, au studiat strategia și au trăit consecințele deciziilor proaste în diferite conflicte de-a lungul anilor.

Problema noastră este că, în absența acestor capabilități anti-dronă, riscurile nu mai sunt teoretice. Incidentele din proximitatea conflictului arată că dronele pot ajunge rapid în zone sensibile — inclusiv în apropierea infrastructurii critice sau a zonelor populate (vezi zona Galați sau Tulcea). În acest context, întrebarea nu mai este dacă România are nevoie de sisteme anti-dronă, ci cât de repede va decide să le implementeze coerent. În securitate, reacția după incident nu este strategie — este vulnerabilitate.

SAFE oferă o șansă rară: nu doar achiziția de sisteme, ci construirea unei competențe naționale în jurul lor. Regulile programului, care limitează dependența de componente din afara spațiului european și încurajează cooperarea industrială, creează cadrul pentru localizare și transfer de tehnologie. Dar aceste obiective nu se ating automat. Ele depind de execuție — și, mai ales, de cine execută. 

Cine administrează spațiul aerian? Confuzia instituțională din inima programelor SAFE (?!)

Există la ora actuală o confuzie care circulă discret în dezbaterea publică despre sistemele anti-dronă: că Ministerul Afacerilor Interne ar fi actorul central în protecția spațiului aerian civil. În realitate, MAI acționează la sol — prin Poliție și Jandarmerie, în jurul aeroporturilor sau al evenimentelor publice — în timp ce supravegherea și controlul spațiului aerian național rămân, constituțional și operațional, în curtea Ministerului Apărării și a Forțelor Aeriene. Nu știu și nu am descifrat de ce programul anti-dronă a ajuns la Ministerul de Interne. Mă rog este probabil o decizie a prim-ministrului. În mod sigur una politica acordată celor care fac parte din apropiații prim-ministrului. Și totuși a lăsa impresia că MAI administrează spațiul aerian este, în cel mai bun caz, o imprecizie. În cel mai rău, o strategie de a direcționa contracte de apărare prin instituții cu mai puțină expertiză operațională și mai puțin scrutin public. La fel ca și armamentul de infanterie.  Armamentul individual — inclusiv echipamentul de infanterie — a fost scos din portofoliul MApN și trecut la MAI în pachetul SAFE aprobat de Parlament. Ministrul Miruță însuși a confirmat public că „programul de armament individual a fost luat de la Apărare și trecut la Ministerul de Interne." Ceea ce ridică întrebări serioase: De ce la Ministerul de Interne? Armamentul individual al soldaților — pușcă de asalt, echipament balistic, sisteme de ochire — este prin definiție echipament militar. Când am adus primi ochelari de vedere pe timp de noapte în 1998 (i-am adus prin achiziție în programul Inițiativa de la Varșovia, program al Pentagonului, derulat de Departamentul Înzestrării Armatei -exista la vremea ceea și era condus de un secretar de stat civil). Nu există niciun precedent logic prin care Poliția sau Jandarmeria să achiziționeze echipament destinat Armatei. Achizițiile prin MAI urmează proceduri diferite față de cele prin MApN, cu lanțuri de decizie distincte. Sistemele anti-dronă — același pattern/model. Dacă și acestea merg prin MAI, nu prin MApN, se conturează un tablou: o parte semnificativă din banii SAFE, care prin natura lor finanțează capabilități militare, este procesată prin ministerul care nu are competența operațională primară în domeniu. Este clar ca suntem în fața unei decizii politice. Politicieni au considerat că este mai bine ca procedura să se desfășoare prin alte canale. Ministrul Apărării Radu Miruță a confirmat explicit: „Este o achiziție în comun a MApN, MAI și celelalte structuri din sistemul de ordine publică și apărare. Autoritatea contractantă care va gestiona acest proiect a fost mutată de la Ministerul Apărării la MAI." Justificarea invocată este că MAI are rol dual — pace și conflict — și că Poliția, Jandarmeria și Poliția de Frontieră au nevoie de aceleași echipamente. Așa să fie! Eu nu critic decizia eu numai o constat. Am fost secretarul Comisie pentru Producției de Apărare de la (fostul) Departamentul Înzestrării Armatei. Am finanțat 46 de programe de înzestrare ca Șef al Direcției Management Resurse pentru Înzestrare și niciodată nu m-am întâlnit cu o astfel de situație iar atunci in anii 2000 politicul era la mare vogă. La câte anomalii a prezentat guvernul Bolojan nimic nu mă mai miră. Pe scurt: nu este doar o redistribuire administrativă, ci un test de guvernanță. Nu cine cumpără contează cel mai mult — ci cine decide cu adevărat. 

C-UAS în România: între oportunitate strategică și riscul selecției greșite

Cert este că într-un moment în care există simultan finanțare europeană și disponibilitate pentru transfer tehnologic din partea Statele Unite, întrebarea este cât de rapid și coerent sunt transformate aceste oportunități în capabilități operaționale. Fără decizii clare, riscul nu este doar întârzierea modernizării, ci apariția unor vulnerabilități reale. În paralel, dimensiunea acestor bugete atrage inevitabil interesul pieței — și, odată cu el, un risc care nu poate fi ignorat. În jurul programelor C-UAS apar nu doar companii cu experiență, ci și actori fără istoric relevant, fără produse validate operațional și fără capacitatea de a susține proiecte complexe. Într-un domeniu în care fiabilitatea și interoperabilitatea sunt critice, diferența dintre o ofertă convingătoare pe hârtie și o soluție funcțională în teren poate fi majoră. De aceea, criteriile de selecție devin decisive. Experiența demonstrată, capacitatea de integrare și existența unor implementări reale trebuie să cântărească mai mult decât promisiunile comerciale. Fără aceste filtre, riscul nu este doar financiar — este direct operațional.

România nu pornește însă de la zero. Există deja un nucleu de expertiză construit în jurul unor proiecte complexe de comunicații și intelligence, unde integrarea sistemelor este o practică validată, nu un concept teoretic. Acest tip de know-how nu se cumpără. Se construiește în ani de muncă, în proiecte reale și în implementări care funcționează în teren. Aici intervin parteneriatele cu companii din Statele Unite sau din Europa. Eu cunosc foarte bine companiile americane din acestă cauza mă voi referi la ele. Aici enumerăm companiile cu care una din firmele românești STARC4sys cooperează/colaborează SPX Communications Technologies / TCI International, CACI International, Keysight Technologies și Sentry CS. Acestea oferă acces la tehnologie de vârf și la expertiză în războiul electronic. Mai sunt și alte firme care cooperează cu americani-două parteneriate recente ilustrează direcția posibilă: Carfil SA colaborează cu Periscope Aviation pentru producția locală de UAV-uri, inclusiv platforma Stingray, iar ROMARM SA a semnat cu DZYNE Technologies un acord pentru dezvoltarea de soluții de securitate și sisteme anti-dronă validate în luptă, indicând că transferul real de tehnologie este posibil atunci când există parteneriate bine structurate. Întrebarea este: mai vrem să continuăm să facem afaceri cu americanii? Parteneriatul Strategic cu SUA ne ajută, dar noi ca decidenți mai vrem acest parteneriat? Eu am senzația că nu mai vrem sau vrem mai puțin. Să nu confundăm lucrurile. America este încă la timona lumii. După urmează China cu care unii dintre politicieni noștri nu vor relații economice. De ce? Cu Rheinmetall, cu francezii, cu italienii — există ani de relații, oameni cunoscuți, uși deschise. Cu chinezii trebuie să construiești de la zero, iar asta necesită efort pe care mulți politicieni nu îl fac decât dacă câștigul personal e garantat și rapid. Să fie clar transferul real de know-how nu este automat. El depinde de existența unor integratori locali capabili să înțeleagă tehnologia și să o adapteze la contextul operațional românesc. Fără această verigă, sistemele rămân dependente de suport extern. Un alt concept-cheie este comunalitatea. Într-un mediu operațional dinamic, în care echipele trebuie să se deplaseze rapid între unități, utilizarea unor sisteme incompatibile generează blocaje: instruire fragmentată, mentenanță complicată, reacție întârziată. Dacă România va investi în C-UAS prin SAFE, logica trebuie să fie simplă: soluții compatibile, integrate într-o arhitectură comună și susținute local. În caz contrar, investițiile riscă să creeze fragmentare — sau, mai grav, redundanță finanțată din bani publici. Ecosistemul local există, chiar dacă este inegal. Sunt companii și instituții care au contribuit la dezvoltarea domeniului comunicațiilor și securității și care pot constitui baza unei industrii reale. Miza nu este excluderea unor jucători, ci stabilirea unor criterii clare care să diferențieze între soluții mature și proiecte aflate încă la început. 

Riscul ignorat: piața „de hârtie”

Pe măsură ce bugetele cresc, crește și numărul ofertanților. Nu toți sunt egali. În jurul programelor C-UAS apar două tipuri de actori: companii cu experiență reală, cu sisteme implementate și validate și entități noi, fără istoric operațional, dar cu prezentări convingătoare în Power Point. Aici apare un risc major: confundarea promisiunii cu capacitatea. Existența unor companii precum Marctel sau BlueSpace Technology sau structuri precum Centrul pentru Servicii de Radiocomunicații al MApN arată că există deja o bază. Dar, în paralel, apar și actori noi, precum Qognifly Systems, se pare fără un portofoliu public relevant în sisteme critice (asta este reacția pieței de specialiști în domeniul dronelor). Piața nu minte și nu uită — ea știe cine a livrat și cine a facturat. Problema nu este că există competiție. Problema apare când diferențele de maturitate sunt ignorate. Pe mine nu mă interesează cine preia contractul sau cine produce. Pe mine mă interesează produsul final competitiv. Sunt firme înregistrate la o adresă rezidențială, cu capital social minim (200 lei), zero angajați sau 1-2 angajați, fără istoric operațional real — dar care câștigă contracte publice de sute de mii sau milioane de lei. În achizițiile militare prin Romtehnica, contractele ajung uneori la firme intermediare care subcontractează mai departe. România a semnat contracte directe G2G (Guvern la Guvern) pentru drone Bayraktar TB2 și acorduri cu Elbit Systems pentru drone Watchkeeper X — acestea sunt achiziții G2G, deci mai greu de infiltrat. Riscul real apare la nivelul 2: servicii de integrare, mentenanță, IT, logistică — unde intră firme românești, uneori fără substanță reală.EWR Radar Systems/SUA, lideri mondiali în sisteme radar meteorologice, au pierdut o licitație de 40 de milioane de lei în fața unei firme românești care nu produce radare ca să dam numai un exemplu (găsiți prin presa mai multe exemple pentru ca de acolo le iau si eu pe langa cele discutate la o cafea cu prietenii și specialiști americani din domeniu echipamentelor militare). În jurul contractelor de apărare nu gravitează ingineri — gravitează foști ofițeri de informații, diplomați pensionari și rude ale decidenților politici, reuniți în firme care nu produc nimic, dar știu exact cui să telefoneze. Unii zic ca este lobby. În America, lobby-ul este legal și reglementat. Firmele de lobby se înregistrează public, declară cine reprezintă și cât iau, și acționează deschis pe lângă Congres sau agenții guvernamentale. Este o industrie de zeci de miliarde de dolari, transparentă prin lege. În America se numește lobby și e legal. În România nu are nume — și tocmai de aceea funcționează. România are nevoie de o lege a lobby-ului nu pentru a legitima influența — ci pentru a o scoate din umbră. Ceea ce azi se întâmplă în spatele ușilor închise ar trebui să se întâmple cu nume, date și dosare publice. Da, și există/au existat chiar tentative în acest sens — proiecte de lege au fost depuse de mai multe ori în Parlament, dar niciunul nu a trecut. Motivul e simplu: cei care ar trebui să voteze legea sunt exact cei care beneficiază de absența ei.

În domeniul anti-dronă, experiența nu este un avantaj. Este o condiție minimă. În același timp, piața se diversifică rapid. Apar entități noi, fără istoric consolidat și fără implementări relevante în sisteme critice. Acest lucru nu este, în sine, anormal într-un sector emergent. Problema apare atunci când diferențele de maturitate sunt ignorate în procesul de selecție. În domeniul sistemelor anti-dronă, experiența nu este un avantaj competitiv. Este o condiție de bază. Diferența dintre o companie care a integrat sisteme în medii operaționale și una aflată la început nu este una de marketing, ci de capacitate reală de livrare. Dacă această diferență nu este evaluată riguros, proiectele finanțate din bani publici riscă să devină experimente. Iar în acest domeniu, experimentul nu este o etapă acceptabilă. Pentru instituții precum Ministerul Afacerilor Interne, alegerea nu poate fi tratată ca o simplă procedură administrativă. Este o decizie care influențează direct capacitatea de reacție în situații critice. Într-o epocă în care dronele pot schimba cursul unui conflict, apărarea nu mai înseamnă doar echipamente moderne. Înseamnă capacitatea de a le înțelege, de a le integra și de a le adapta continuu. România are resursele. Are acces la tehnologie. Are exemple de bune practici. Ceea ce rămâne de văzut este dacă va avea și claritatea deciziei. Pentru că, în acest domeniu, întârzierea nu înseamnă doar pierderea unei oportunități. Înseamnă asumarea unui risc.

Post Scriptum: nu contează problemele noastre contează ca lumea militară se mișcă și nu întotdeauna în direcția dorită. Administrația Donald Trump a decis retragerea a aproximativ 5.000 de militari americani din Germania, într-un moment de tensiune politică deschisă cu Berlinul pe tema războiului din Iran. Pentagonul a confirmat vineri 1 mai că decizia vine în urma unei „analize aprofundate” a posturii militare în Europa. Potrivit purtătorului de cuvânt Sean Parnell, retragerea ar urma să fie finalizată în următoarele 6–12 luni. Mișcarea intervine după un schimb dur de replici între Trump și cancelarul german Friedrich Merz, care a criticat public modul în care Washingtonul gestionează conflictul cu Iranul. Merz a declarat că Statele Unite au intrat în război „fără o strategie clară”, comentariu catalogat la Washington drept „nepotrivit și nefolositor”. Decizia reflectă o schimbare mai amplă de priorități. Un oficial american din domeniul apărării a indicat că administrația vrea să reducă accentul pe Europa și să se concentreze pe emisfera vestică și regiunea Indo-Pacific, încurajând în același timp un NATO mai „condus de europeni”. Retragerea va afecta o brigadă de luptă staționată în Germania, un batalion de artilerie programat să fie desfășurat în acest an și, posibil, alte unități. Nu este clar câți militari americani vor rămâne în Europa după această decizie, în condițiile în care zeci de mii sunt încă dislocați pe continent. Măsura marchează o inversare a tendinței din ultimii ani, când administrația anterioară a crescut prezența militară americană în Europa după invazia Rusiei în Ucraina din 2022, pentru a descuraja o extindere a conflictului. În Congres, reacțiile nu au întârziat. Senatorul Jack Reed a avertizat că reducerea prezenței militare „este un cadou pentru Vladimir Putin” și riscă să submineze credibilitatea angajamentelor SUA față de aliații NATO. Decizia ar putea reaprinde dezbaterea privind pragul minim de aproximativ 76.000 de militari americani în Europa — nivel pe care legislatorii au cerut să nu fie coborât fără un proces riguros de consultare. La Berlin, oficialii au evitat comentariile directe, deși Germania încercase recent să consolideze relația cu Washingtonul. Strategia militară germană adoptată recent prevede transformarea țării în cea mai puternică forță convențională din Europa până în 2039 — un obiectiv primit, până acum, cu semnale pozitive din partea americană. Generalul Carsten Breuer, aflat recent la Washington, declara că există „înțelegere de ambele părți” privind necesitatea ca europenii să își asume mai multă responsabilitate în cadrul NATO. Retragerea anunțată acum sugerează însă că această tranziție ar putea fi mai abruptă — și mai politizată — decât anticipau aliații europeni. Sub Trump greșeala se plătește mai devreme sau mai târziu.