Tango cu destinul. „Maria de Buenos Aires”
0Un spirit de poet și-o melancolică umbră feminină au bântuit Bucureștiul în săptămâna Halloweenului, dar și a Moșilor de toamnă. Ba chiar au rămas să mai bântuie și sufletele celor care le-au aflat povestea, depănată într-o seară într-o încăpere sufocată de oameni, obiecte și emoții, la Teatrelli.
Se dau bătălii grele pentru achiziția celor doar vreo 50 de bilete disponibile la spectacolul „Maria de Buenos Aires”, o bijuterie nedrept de rar accesibilă publicului. Ce o face atât de specială? În principal, caracterul ei de poem muzical și dramatic, care-o scoate și din registrul teatrului tradițional, și din cel al opere(te)i clasice, ducând-o într-un teritoriu al sublimului artistic. Iar mai apoi, muzica vrăjită a lui Astor Piazzolla, care prin ritmul ei pasional ajunge să pulseze în venele tuturor celor prezenți. Și, nu în ultimul rând, punerea în scenă senzațională, o explozie de imaginație și culoare, marca Dragoș Buhagiar și Răzvan Mazilu, potențate de momente vibrante de dans și cântec, ale actorilor și instrumentiștilor deopotrivă.
Un traseu narativ șerpuind continuu între realitate și vis te atrage într-o poveste latino-americană purtând parcă parfumul paginilor lui Jorge Luis Borges sau ale lui Gabriel García Márquez, maestrul macabrului fascinant, care șterge granița dintre viață și moarte. De altfel, roșul pletelor bogate ale Mariei de Buenos Aires (Ana Bianca Popescu, extraordinară!) amintește de părul arămiu al Siervei María de Todos Los Angeles, protagonista romanului „Despre dragoste și alți demoni”, a cărei viață foarte scurtă e compensată post-mortem de creșterea podoabei capilare la dimensiuni-fluviu. Și la fel ca sărmana puberă, și Maria are parte de un destin tragic și de un soi de miracol postum.
Înconjurată de drapaje și mister, Maria apare de la început întinsă pe un pat central, loc al desfrâului și ulterior al decesului, spațiu dominat de Eros și Thanatos, unde forța pasiunilor poartă în ea germenii pericolului. Personajele masculine care se perindă pe-aici – Flașnetarul, Visătorul, Bătrânul Hoț, Primul Analist, Preotul (un Lucian Ionescu magnetic în rol multiplu) – nu fac decât să pună în lumină mizeria în care trăiește femeia căzută, cândva o fată simplă și naivă, dintr-o suburbie săracă a metropolei, care a ajuns să-și vândă trupul pentru a supraviețui. „Când copila venea pe lume,/Se îmbătase Dumnezeu”, rostește de pe margine Spiritul-Poet (tulburător Gheorghe Visu în această replică a imaginii înțeleptului orb Borges), explicând nenorocul ce a plutit dintru început asupra ei.
Folosită, disprețuită și în cele din urmă ucisă, prostituata Maria își plătește păcatele prin moarte și devine Umbra care călătorește prin locurile sordide în care a trăit, revăzându-și istoria personală. Este o tentativă de a se salva pe sine, de fapt, într-o reluare a cercului vieții, în care fiica nou-născută este un alter-ego al mamei. „Vei fi umbră, umbră și fecioară pentru totdeauna…”, așa sună refrenul care îi însoțește periplul. Dar este și o trimitere la figura feminină cea mai adorată a creștinătății, totodată simbol suprem al mamei și spirit protector.
Tangourile dansate de Maria cu partenerii săi de poveste sunt cele mai electrizante secvențe ale spectacolului. E atâta dăruire și intensitate în ele, încât au efect… dispneic, îngreunând sau chiar tăind respirația privitorilor. Pentru Lucian Ionescu, misiunea a fost mai ușoară, nu doar datorită experienței îndelungate de joc alături de Ana Bianca Popescu (în „West Side Story”, „We Will Rock You” sau „Sunetul Muzicii”), ci și grație antrenamentului dobândit în „Opera de trei parale” de la Teatrul Excelsior, unde – în rolul gangsterului Mackie Șiș – are un moment de tango pasional cu Jenny Speluncă, patroana bordelului. Dar pe Gheorghe Visu, nu mulți și l-ar fi imaginat ca dansator nevăzător. Și totuși, expresivul actor reușește să dea propria interpretare sensibilă unei scene amintindu-l pe Al Pacino în filmul „Parfum de femeie”.
Înlănțuirea continuă a metaforelor și cursul sinuos al narațiunii care traversează realul și fantasticul când într-un sens, când în altul fac ca descifrarea înțelesurilor să nu fie chiar ușoară. Cu toate acestea, reacția publicului e de extaz. Pentru că dincolo de libretul scris de uruguayanul Horacio Ferrer, de personajele fascinante și de interpretarea actorilor, există consistenta parte muzicală, capabilă ea singură să farmece. Cu Emy Drăgoi scoțând din acordeonul său fraze ritmate, suspine și exclamații de bandoneón, cu pianul, viorile și restul instrumentelor sunând nostalgic sau înflăcărat, muzica lui Piazzolla dă relief poveștii și se revarsă peste sală, cotropind-o. Iar cântecul eroinei, „Eu sunt Maria de Buenos Aires", rămâne imnul curajului de a lupta cu destinul și de a lua viața de la capăt cu speranță, iar și iar.
Se încarcă comentariile...
