Suntem deja în război?

„Cu cât miza viitorului conflict, cel real, din teren, este mai mare, depăşind deci nivelul local sau regional, cu atât seria atacurilor din războiul psihologic trebuie să fie mai susţinută şi să vizeze simultan o serie întreagă de obiective.”

Este perfect posibil să ne aflăm deja în plin război psihologic  conceput şi lansat conform standardelor impuse de manualele operative în domeniu.

                                                                                                                                                       
Ţinta directă o reprezintă audienţa tv care deja a fost destabilizată, perfect şi violent repolarizată pe noile certitudini negative/pozitive, intrată deja, cred că neaşteptat de rapid chiar şi pentru iniţiatorii atacului, într-un şablon comportamental ritmat foarte uşor de şirul de dezvăluiri cu o amprentă aparentă de senzaţional popular care le conferă accesibilitate şi credibilitate, în prezenţa sau absenţa argumentelor.                                                    

Procedeul dezvăluirilor de tip ”popular” este clasic şi considerat în manuale a fi încă unul dintre cele mai eficiente deoarece se bazează pe ideea repetitivităţii absolute, promisiunea ”noului episod” fiind conţinută în mod explicit în cel anterior, cazul cel mai fericit fiind atunci când audienţa primeşte şi indicaţia precisă asupra momentului în care va urma episodul respectiv. Bonus extrem de important pentru un planificator militar care poate solicita un timp de lovire al ţintelor (în zona letală sau non-letală) calculând uşor beneficiul unei acţiuni care să coincidă cu timpul de difuzare al unei emisiuni populare sau anunţată cu ”uluitoarele dezvăluiri ale lui... în exclusivitate la...” .Tehnică denumită ”Şeherezada” şi reluată mai aproape de timpurile noastre  de scriitorul de geniu Poinson du Terrail, inventatorul romanului serial cu episoade ce se succedau regulat şi creşteau mereu tensiunea acţiunii. Manualele contemporane de psy-ops, preluând şi dezvoltând teoria opiniilor şi stereotipurilor  formulată de Walter Lippmann, conţin deja lecţii practice pentru purtarea unui război psihilogic în cele mai diverse formule, integrând obişnuita panoplie de procedee şi vectori de influenţă, cele a căror sumă corect balansată va aduce succesul final.   

Cu cât miza viitorului conflict, cel real, din teren, este mai mare, depăşind deci nivelul local sau regional, cu atât seria atacurilor din războiul psihologic trebuie să fie mai susţinută şi să vizeze simultan o serie întreagă de obiective. În cazul României, este limpede că audienţa tv este ţinta stabilă preferenţială. Ca în orice ţară săracă sau în curs de dezvoltare, principala sursă de distracţie/informare/reefugiu o constituie televizorul sau/şi (dar într-o proporţie cu mult mai mică) radioul şi presa scrisă. Desigur, o subcategorie din ce în ce mai importantă o constituie audienţa din mediul virtual însă, cel puţin până acum, aceasta preia într-o proporţie covârşitoare piaţa tv.                

Această audienţă, caracterizată printr-o mereu în scădere dorinţă de ieşire din perimetrul strict al cadrului familial (în principal din motive economice) este foarte uşor de fidelizat şi de transformat în audienţa captivă, asta fiind şi visul oricărui profesionist care planifică un asemenea gen de atac. Situaţia îi convine deoarece nu trebuie, într-un asemnea caz, să mobilizeze resurse multiple pentru a distribui semnale convingătoare spre audienţe multiple şi cu interese diverse. Operaţiunea este şi ieftină, deoarece pot fi folosiţi aceiaşi vectori de influenţă, în buclă, focalizându-se în mod natural asupra aceluiaşi grup de persoane/subiecte/interese, transmiţând  tipul de mesaj de bază calibrat pe interesul dominant. Analizele au arătat că, asemeni oricărui tip de audienţă din ţările pe cale de dezvoltare, a noastră este pasionată de subiectul imediat de scandal/fapt divers (incendii, crime, accidente etc – tip ProTV Jurnalul de la ora 17) sau, după cum se confirmă acum, de orice care poate fi situat în categorie ”teoria conspiraţiei”, atâta timp cât subiectul respectiv vine să se suprapună pe o firesc de înţeles dorinţă de revanşă. Planificatorul atacului psihologic înţelege astfel că are aici calea deschisă pentru un atac complex, cel prevăzut în manual ca aparţinând etapei a doua, cea în care primul semnal, cel al scandalului (sau scandalurilor) individuale se pot corela într-o prezentare tip serial cu multiple episoade zilnice care să ţină tot timpul ocupată audienţa captivă deoarece-i oferă un aparent răspuns şi o alinare morală la suferinţele absolut reale provocate de sărăcie, lipsă de încredere şi perspective.      

Numai că, în etapa a treia a atacului, misiunea planificatorului este să extindă starea de spirit creată în etapele precedente pentru a permite construcţia unei percepţii negative, pesimiste, destructive asupra societăţii şi, mai ales, demontarea tuturor instituţiilor raportate ca fiind surse de credibilitate şi stabilitate. Nu există un model general pentru orientarea acestor atacuri, căci diferită este percepţia de încredere la nivelul fiecărei societăţi în parte. Dar , spun aceleaşi manuale, în aşa-numitul ”nucleu dur” al instituţiilor vizate sunt integrate cele două sau trei ale administraţiei, apoi, separat, blocul serviciilor de informaţii şi dacă ese cazul, mai ales în ţările sărace şi în curs de dezvoltare, cultele majoritare cu activizarea, în paralel, a celui de ”opoziţie”, adică reprezentând credinţa grupului minoritar cel mai numeros. Primul corupt, inutil, păcătos, al doilea generator de valori morale, curajos, în luptă cu forţele represiunii.                            

Care este finalitatea operaţiunii? În măsura în care audienţa captivă este profund reprezentativă pentru ceea ce este opinia publică majoritară atnci ea este, în acelaşi timp, pentru planiicatorul din războiul psihologic şi factor delcanşator sau, în orice caz, cu influenţă determinantă, asupra perceprii pozitive sau negative asupra unei acţiuni decisive într-un moment istoric hotărâtor.                              

Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci uitaţi-vă cu mare atenţie la cronologia ultimelor scandaluri, analizaţi nivelul ascendent al lor, cantitativ şi calitativ şi operaţi o suprapunere cu nivelul calitativ şi cantitativ al ameniţărilor care sunt adresate din Federaţia Rusă generic către UE şi NATO, mult mai precis către statele din prima linie, printre care şi România. Poate nu este altceva decât o simplă coincidenţă, o întâmplare banală printre multe altele. Foarte posibil, într-o lume în care paranoia poate construi o realitate duşmănoasă şi s-o impună minţilor noastre drept realitate inconturnabilă.

Posibil, numai că se poate ca povestea de acum să fie absolut reală şi să vedem cum războiul informaţional – dacă acceptaţi că el se află în plină desfăşurare – a lovit dramatic în majoritatea surselor de încredere instituţională din România, cu efecte extrem de grave de discreditare a pârghiilor de putere de care dispune statul pentru a reacţiona în faţa unei ameninţări credibile. Totul este deja pus – la nivelul mentalului colectiv/audienţă captivă – sub semnul unei totale lipse de credibilitate ceea ce poate face ridicol, lipsit de substanţă sau chiar primit cu ostilitate un viitor mesaj de urgenţă privind un pericol altul decât cel validat la tv.

Astfel se face că, pentru audienţa captivă, poate să mai aibă are niciun fel de importanţă prezentarea unei informaţii asupra posibilităţii ca Rusia să atace sau nu, sau cât de credibile sunt ameninţările Statului Islamic, sau care poate fi rezultatul confluenţei între acestea două şi eventuala ţintă pe care o poate constitui România. În acest context de război psihologic şi de creare a unei ţinte selective minore anume pentru audienţa captivă, după cum vedeţi, este absolut indiferentă decizia fără precedent a NATO de a amplasa comandamente de criză pe toată linia de est, inclusiv în România... infinit mai puţin important decât lista curvelor de lux din palatele puterii de carton mucezit de la noi. Cum vom plăti toate astea? Interesează pe cineva răspunsul? Poate pe ceilalţi, cei care, acum, iau decizii cu adevărat de viaţă şi moarte în numele nostru. Asta se petrece în aceste ore. Îi pasă cuiva?