Sub semnul celor mulţi...

Anul 2012 are toate şansele de a deveni un an politic de referinţă. Este practic prima dată după anii `90, când oamenii ieşiţi în stradă au impus o schimbare de guvern, un vot de neîncredere în Parlament şi un nou guvern ales cu o largă majoritate.

Am intrat în al 24-lea an de la Revoluţia din 1989. Anul 2012, care s-a încheiat de puţin timp a debutat sub semnul unor puternice manifestări de stradă, în luna ianuarie 2012, pe fondul nemulţumirilor legate de proiectul privind legea sănătăţii. La un moment dat, ştirea că doctorul Raed Arafat a fost demis din funcţia ocupată la Ministerul Sănătăţii a produs un protest la Târgu Mureş, locul în care acesta a pus bazele SMURD un serviciu performant, care a salvat numeroase vieţi până acum.

Protestele s-au extins în mai multe oraşe din ţară căpătând accente antiguvernamentale şi anti prezidenţiale.

Cert este că nemulţumirea faţă de guvernul condus de Emil Boc cuprinsese întreaga ţară, din cauza austerităţii impuse populaţiei, în special sectorului bugetar, la care s-au adăugat batjocura faţă de banul public, fanfaronada, nepotismul şi lipsa celui mai elementar bun simţ. Ca o urmare firească a protestelor Guvernul Boc a demisionat fiind înlocuit cu un guvern Mihai Razvan Ungureanu, aparent „primenit”, cu tineri, dar în spatele cărora roiau aceiaşi „bătrâni” controversaţi.

Având probabil greţuri provocate de excesul de vită de Kobe sau confundând postul de la Guvern cu cel de la catedra sau de la Informaţii Externe, premierul cu nume de cioban mioritic s-a dat realmente în stambă spunând că românii înecaţi de zăpadă sunt leneşi, că au mers prima dată la cârciuma din sat, că nu trebuia să aştepte armata să-i scoată din nămeţi.  Acest domn cu privire de crucişător a continuat s-o facă pe politicianul până când votul de neîncredere din Parlament din mai l-a trimis în istoria, de unde se bătea cu pumnul piept că o să revină.

Toate aceste evenimente s-au petrecut la presiunea străzii. In noul guvern Ponta, Raed Arafat a devenit ministru al Sănătăţii, un loc unde, după părerea mea nu avea ce să caute, întrucât haosul din Sănătate putea uşor să distrugă ceea ce crease cu trudă la SMURD. Din fericire aceasta a fost şi părerea domniei sale de vreme ce numele sau nu s-a mai regăsit în lista noului guvern Ponta rezultat după alegerile din decembrie 2012. Doctorul Arafat s-a întors acolo unde ştia cel mai bine să fie el însuşi.

Imediat după alegerile locale din vară, noul guvern a încercat organizarea unui referendum de schimbare a preşedintelui. Totuşi, legislaţia, imixtiunea Comisiei Europene au făcut ca rezultatul să nu se încadreze în parametrii necesari validării lui.

Au venit alegerile din decembrie care au confirmat încrederea pe care strada a arătat-o   alianţei politice USL. În ciuda Parlamentului supradimensionat, rezultat tot ca urmare a unei legi electorale criticate, acum toate instituţiile statului pot sa treacă liniştite la treaba.

Aşadar anul 2012 a început cu populaţia în stradă, a continuat cu schimbare de guvern, cădere de guvern, referendum eşuat şi alegeri câştigate la scor de USL.

Dar nu evoluţia politică a anului 2012, de departe cel mai efervescent din întreaga istorie post-revoluţionară este scopul rândurilor de faţă, e treaba altora s-o scrie aşa cum a fost ea.  Vreau doar să subliniez că aşa cum nu s-a mai întâmplat de mult, în mediul politic dâmboviţean, acest an s-a aflat sub semnul celor mulţi, al poporului, al celor care s-au săturat să stea în amorţire. S-au vehiculat atâtea, de la predominanţa membrilor galeriilor sportive, la    distrugerile huliganilor, riposta dură a forţelor de ordine. 

Se impune să precizăm că amploarea manifestaţiilor a fost cu mult sub cea din Grecia, Spania sau Italia şi asta dintr-un singur motiv. Românii sunt un popor care a suferit şi care era învăţat cu austeritatea comunismului aşa că „duduiala” economiei din 2007 nu ne-a făcut să urcăm atât de sus încât să cădem de la înălţime. Una e să cazi de pe o casă cu un singur nivel şi alta să cazi de la etajul 3 sau chiar de mai sus. Oricât de austere ar fi fost condiţiile din statele europene, tot erau mai bune ca acelea din România, aşa că valul celor care s-ar fi întors de peste graniţe nu a fost unul cu efect de tsunami.

Românii au ieşit în stradă aşa cum n-au mai făcut-o de douăzeci de ani. Nici spectrul distrugerii democraţiei nu mai e aşa de mare, deşi un partid antisistem ce se intitulează  al „poporului” a reuşit să obţină un scor destul de mare comparabil cu al democrat liberalilor, care bine-rău guvernaseră în România în diverse formule din 2004, şi cu aportul unor politicieni scoşi din combinaţiile politice ale partidelor care-i consacraseră dar cu un capital de popularitate.

Cei ieşiţi în stradă au mers şi la vot. Totuşi şi aici se impun precizări. Cei 24 de ani de democraţie nu ne-au adus nouă românilor un sistem constituţional infailibil, o legislaţie transparentă, o separare a puterilor în stat incontestabilă. Aceasta deoarece politicienii au motivat că populaţia nu le-a dat şansa unei majorităţi parlamentare de natură să le ofere baza solidă a unor reforme de substanţă ale sistemului. O altă lecţie a democraţiei româneşti este ca  baza doctrinară nu mai reprezintă o condiţie sine qua non a cooperării politice.  Asta şi pentru că partidele de azi nu mai au teoreticieni, oameni care să creeze acele scheme conceptuale menite să identifice sensul în care se îndreaptă mentalitatea electoratului românesc.

Nu vreau să fiu acuzat că ţin partea unei anumite categorii socio-profesionale, dar băncile occidentale angajau, alături de specialişti în disciplinele economice şi filozofi, pentru că aceştia ştiu să prevadă evoluţia nevoilor unui om care vine la bancă pentru a găsi o rezolvare a problemelor sale. Am învăţat si eu la scoală că multe din democraţiile avansate de astăzi au avut cândva oameni care au spus că guvernarea ideală este a monarhului-filozof, formula idealizată a cooperării dintre politicieni şi specialist, sau chiar tehnocraţi.

Un alt aspect pe care am să-l amintesc este acela al vârstei celor care au ieşit în 2012 în stradă. Un calcul matematic simplu ne arată că un tânăr sau o tânără născuţi în 1989 ar avea azi 24 de ani, adică exact vârsta la care poţi termina o facultate şi chiar un masterat, adică să poţi lucra pe piaţa muncii. Oamenii maturi de la Revoluţie sunt astăzi viitorii pensionari şi chiar pensionarii care au dus greul sacrificiile şi rătăcirile tranziţiei, în perioada în care au constituit forţa activă a economiei ajungând în umilitoarea şi profund nedreapta situaţie de a fi etichetaţi drept asistaţi social şi care se tem că pe ei nu mai are cine să-i susţină, devreme ce fondul de stat pentru pensii dă semne de oboseală, nici cel privat lansat cu ceva ani în urmă neavând condiţiile optime de a se dezvolta până când va începe efectiv să „dea pensii” contribuabililor săi.

Ce am avut aşadar în stradaă în 2012 este prima generaţie activă a democraţiei instaurate după 1989. Ei sunt cei care au indurat experimentele reformelor învăţământului ca elevi şi studenţi, pe cele ale sănătăţii, stând neputincioşi la căpătâiul bunicilor şi părinţilor lor în spitale supraaglomerate, aflate în clădiri insalubre, putrede şi complet lipsite de dotări, cu un personal prost plătit, a cărui elită se evaporă încet spre Occident.

Ajunşi pe piaţa muncii ei s-au săturat să audă că li se spune de la Cotroceni că meritul Revoluţiei e că a deschis graniţele tarii şi cui nu-i convine să plece unde o vedea cu ochii.

În sfârşit, mulţi dintre cei care au ieşit în 2012 în stradă au acasă copii, pe care speră să-i crească în condiţii cu mult mai bune celor avute de ei, să-i educe în şcoli mai bune, cu profesori mai buni, mai bine plătiţi, să-i desăvârşească în programe universitare competitive, pentru ca apoi să preia moştenirea lăsată devenind la rândul lor creatori de valori în adevăratul înţeles al cuvântului.

Cu bunele şi cu relele sale anul 2012 sper să fie, pentru mine şi pentru semenii mei,  nu anul apocalipsei ci anul schimbării modului de gândire, anul revelaţiei atât de trâmbiţate în toate mediile de informare. Dar ca revelaţia să se producă, e nevoie de cel care o emite şi de cei care să o aducă în lume spre a fi cunoscută. Asta pentru că, slavă Domnului oameni care aşteaptă şi vor să acţioneze în spiritul ei suntem destui.