Sub cerul înstelat al lui Giotto

E sâmbătă şi e ultima zi de vacanţă. Iau autobuzul şi într-o oră sunt la Padova. După cinci minute de mers pe jos, ajung în Grădinile Arenelor Romane, rămăşiţele de ziduri din secolul I d.C. Alături de ele, Musei Civici agli Eremitani.

Într-o parte, Capella degli Scrovegni, în cealaltă Chiesa degli Eremitani, în faţă Palazzo Zuckerman. Cu 13 euro bilet întreg, se poate vedea totul.

Prima dorinţă, a mea şi a celor mai mulţi turişti, este să intre în Capela pictată în întregime de celebrul pictor italian din Trecento, Giotto. Aştepţi la uşă 10 minute, apoi eşti pus să vizionezi un film despre Padova şi numeroasele ei obiective turistice (Universitatea Bo, a doua din lume, fondată în 1222, unde se află şi catedra lui Galileo Galilei, Observatorul astronomic al aceluiaşi Galilei, numit în italiană La Specola, cel mai vechi teatru anatomic din lume (1594), Caffe Pedrocchi, cea mai veche grădină botanică din Europa (1545), înscrisă în patrimoniul UNESCO, Basilica San Antonio, Prato della Valle, piaţa centrală a oraşului, Palazzo della Ragione şi Musei Civici, deja amintit, cu toate clădirile lui, amintite şi ele).

După care ajungi sub cerul înstelat şi între frescele considerate capodoperele lui Giotto, realizate de acesta la comanda lui Enrico Scrovegni, care dedică capela Sfintei Fecioare, în memoria tatălui său Reginaldo, cămătar de care aminteşte Dante în cântul XVII din Infern.

Se spune că ar fi lucrat aici între 1303 şi 1305. Judecata Universală e pictată deasupra altarului, iar sub el o frumoasă statuie a lui Giovanni Pisano. Pereţii sunt împărţiţi pe trei nivele. Scene din viaţa Sfintei Ana şi a lui Joachim, scene din viaţa lui Iisus şi a Fecioarei Maria, aspecte ale Viciului şi Virtuţii, iar tavanul împresurat de stele, toate realizate de maestrul toscan.

Mi-l închipui pe Giotto, doi ani închis aici, înnebunit şi sfinţit de propriul lui albastru. Cei doi ani se preschimbă pentru mine în 20 de minute de fericire pură. Acum pot să spun, am stat 20 de minute sub cerul lui Giotto şi am sufletul albastru!

Iau o pauză, cumva indecisă. Mi se pare că e deja prea mult şi totuşi îmi dau seama că singură nu voi putea ieşi din intensitatea albastră, aşa că intru în muzeul arheologic. Mă dezmeticesc doar la întâlnirea cu un schelet de soldat din secolul V a.C. Şi urc repede la etaj, în Pinacotecă, pregătită pentru alte capodopere. Dominată, fireşte, de pictura italiană renascentistă. Amintesc de Portretul unui tânăr senator, al veneţianului Giovanni Bellini, de două tablouri semnate de Giorgione, pictorul din Castelfranco, de Crucea lui Giotto, picturi de Tintoretto, Mantegna. Apoi, sunt absolut fascinante basoreliefurile lui Donatello, cu reprezentarea Fecioarei cu pruncul, într-un chip de o blândeţe unică, irepetabilă. Nici sculpturile lui Canova nu sunt deloc de trecut cu vederea.

Şi încă o aripă a muzeului, o descindere în Settecento italian, secolul prin excelenţă al ilustraţiilor de carte realizate de pictorii vremii. E încântător să priveşti pagina unei cărţi de Petrarca ilustrată de Giambattista Tiepolo. Iar apoi să te aştepte răbdător un perete întreg cu gravurile aceluiaşi. Şi să te muţi la veronezul Antonio Balestra, la Giambattista Piazzetta şi Antonio Novelli.