Statul la coadă în capitalismul dâmboviţean

Sunt un român mic, mic de tot. În sensul că mă aflu mai la sfârşitul unei cozi, care înseamnă vreo 18.000.000 de conaţionali, cei rămaşi în ţară după ce unii au luat-o pe dealuri şi câmpii străine, să facă agricultură acolo, deoarece în România se face doar politică. Nu este exclus să fiu chiar al 17.999.999-lea pe lista de aşteptare.

În faţa cozii se află politicienii care ne conduc, unii la putere, alţii în opoziţie, angrenaţi într-o scărmăneală fără sfârşit. Tabloul este dezolant.

De ce stăm la coadă? Pentru că aşa am fost învăţaţi în timpul comunismului. Atunci aşteptam să se ”bage” vestitele tacâmuri de pui, sau ulei şi zahăr, cele din urmă luate pe ”cupoane” într-o anumită perioadă. Acum aşteptăm să se bage salarii şi pensii mai mari, dar mai ales locuri de muncă, de care nu duceam lipsă atunci. Coadă comunistă, coadă capitalistă, tot un drac.

Pentru că sunt mai mic, mai neajutorat, nici puterea mea de înţelegere nu e prea strălucită. Pe unele le înţeleg, dar nu e cazul să vă bat capul cu ele. Pe altele, nu. Cum ar fi chestia asta cu Roşia Montană.

Unii au cerut desecretizarea contractului, să ştim clar: dacă se doreşte binele României, care înseamnă mai mulţi bani şi locuri de muncă pentru noi, că şi de-aia stăm la coadă, de ce se face în secret acest lucru, cu clauze neştiute de mine, sau de ceilalţi? Eu ştiu că binele nu se face pe furiş, doar cu răul se întâmplă aşa.

Îmi vine să strig de disperare: Eu te-am ales, politicianule tupeist şi şmecher, ca să-mi dai socoteală pentru tot ce faci în numele meu! Ai părut cinstit, dar m-am păcălit. După ce ai ajuns în vârful puterii, mi-ai întors spatele, apoi ai uitat de mine. Pentru a câta oară?

Nu cumva acolo, în acel document, se ascunde altceva, tu-i mama ei de secretizare?

Când vine vorba de desecretizare, politicienii din vârful cozii se cam fac că plouă şi dau nişte răspunsuri care te ameţesc. Uneori se schimbă subiectul şi se vorbeşte brusc despre cum se cultivă castravetele sau cum va mai fi vremea pe afară.

Atenţia românului nu mai e ca pe vremuri, acum e total dispersată. Uneori, acesta se uită când la subiectul desecretizării, când la o emisiune de divertisment, în care apar fete mai mult dezbrăcate, ispititoare, care îl ţin lipit de televizor, uitând să mai iasă în stradă la demonstraţie. Să fie ceva premeditat, că mintea nu mă duce până acolo?

Cel mai nostim, însă, este altceva: politicienii îşi schimbă părerea în legătură cu oportunitatea proiectului Roşia Montană aşa cum schimbăm noi şosetele în fiecare zi. Azi proiectul e declarat bun, mâine e de-a dreptul rău. Încurcaţi în propriile interese, unii îl declară şi bun, şi rău, în acelaşi timp, de te umflă râsul, până începi să plângi. Nu de bucurie, ci de necaz.

Tot de pe poziţia românului de rând, nu înţeleg alte câteva lucruri. De ce când se vorbeşte despre contractul Roşia Montană, participanţii la discuţie nu se întreabă cum îi cheamă pe cei care au încheiat acest document, pe toţi, de la mic la mare?

Am vrea să-i aflăm şi noi pe acei „escu” care au semnat, pe toţi acei Vasilică şi Georgică, politicieni trecători dintr-un partid într-altul, care şi-au depus autografele pe misteriosul proiect. Aceste nume ar putea fi aflate cu uşurinţă, apoi afişate pe toţi stâlpii, pe toate gardurile. Să fie aduse la cunoştinţa demonstranţilor, a întregii societăţi civile.

Oare ce fac aceste personaje acum? Unde locuiesc, în ce condiţii, ce averi au acumulat? De unde? Parchetul, DNA-ul, serviciile secrete îi cunosc, sau nu? Precis îi cunosc, dar tac. De ce? (citiţi întrebarea de mai multe ori – s.a.). Nu cumva răspund la comandă politică? Întreb, nu acuz.

Nu cumva prezumtivii vinovaţi stau pitiţi pe fundul apelor tulburi în care pluteşte în derivă România? Poate nu, dar atunci să facă doi paşi în faţă şi să ne spună tot ce ştiu. Să ne limpezim minţile, să nu mai fim luaţi de proşti.

La coada la care ne aflăm, aşteptăm, o dată pentru totdeauna, şi informaţiile corecte cu privire la aurul nostru multimilenar, la ceea ce urmează să se întâmple cu el. Tot aici aşteptăm numele vinovaţilor care au încheiat un alt contract cu o firmă americană privind construcţia unei autostrăzi, în care România a pierdut câteva miliarde de Euro. Într-o societate aflată în plină dezmorţire, aşteptarea are şi ea limitele ei.

Aceeaşi societate civilă aproape că a înghiţit găluşca privind adevărul în legătură cu cele întâmplate în Decembrie 1989, când peste 1000 de oameni au murit, dar au fost sacrificaţi, iar vinovaţii trăiesc printre noi.

În calitate de cel de-al 17.999.999-lea cetăţean al ţării, din cei rămaşi în interiorul graniţelor, înclin să cred că, de data aceasta, nu se va întâmpla la fel, că cel puţin unul din cele două cazuri prezentate mai sus va cunoaşte lumina adevărului, chiar dacă va trebui să aşteptăm până în anul 2015. Tot atunci, se va şterge praful de pe alte dosare mari aflate acum la naftalină.

P.S. Nu ştiu ce să fac, să public articolul la adevarul.ro, sau să dau un telefon la Guvern, pentru a prezenta cazul purtătorul de cuvânt, pe care nu-l vedem la faţă niciodată. Alo! Alooo! Nu răspunde nimeni. Îmi reiau locul la coadă, mă înarmez cu răbdarea necesară şi aştept, ca o felină aflată la pândă. Am experienţa necesară dobândită în perioada comunistă!