Splendorile şi traficul haotic din Italia: cei trei români „puţin plecaţi“ cu bicicleta au ajuns de la Mediterană la Adriatică

„Puţin plecaţi“ este povestea a trei bărbaţi care au renunţat la scaunele comode şi aerul condiţionat de la birou, la patul confortabil de acasă, dar şi la stresul şi problemele cotidiene, pentru provocarea unei călătorii-maraton pe bicicletă.

Laurenţiu, Sebastian şi Andrei  şi-au propus ca, pe parcursul a şase săptămâni, să străbată la pedale Europa, de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră. Plecarea s-a petrecut pe 27 iulie, din localitatea franceză Arcachon, iar punctul terminus ar trebui să fie Vama Veche, pe litoralul Mării Negre, în septembrie. 

Coasta mediterană a Italiei sau „templul vitezei“ – aşa aş putea descrie oraşul continuu ce se întinde de la graniţa cu Franţa până în Genova. Deşi un apelativ specific circuitului de Formula 1 de la Monza, se pare că prin venele italienilor de rând curge şi benzină pe lângă sânge. Odată cu trecerea graniţei, spiritul latin îşi face simţită prezenţa mai instant ca ness-ul. Indiferenţa, neatenţia, gălăgia şi mizeria – odată cu el.

„Nu ai motiv de ceartă? Îţi faci!“

Totul devine haotic în trafic: maşini de toate felurile roiesc din toate părţile, fără a se ţine cont de prioritate  sau alte treburi de genul asta. Motociclete alergate ca pe circuit şi miliarde de scutere în stoluri sau găşti, cu unul sau doi pasageri care de obicei vorbesc sau eventual se ceartă. O, da! Spirit latin am zis? Italienii sunt foarte certăreţi. Principiul e unul simplu: „Are motor? Turează-l!“ sau „Nu ai motiv de ceartă? Îţi faci!“.

Pentru mine, această ţară înseamnă un singur lucru: pasiunea pentru automobilism. Pasiune ce există sub toate formele, de la scutere „aranjate“ cu eşapament zgomotos pe care băieţii frezaţi le vântură pe străduţe sau cele ale domnişoarelor cochete, îmbrăcate lejer de vară, sexy, dar decent, la maşini mici: Fiat Topolino sau Lancia Ypsilon, vechi sau noi. Ori de la celebrele Delta Integrale până la exotice autohtone: Ferrari, Maseratti, Lamborghini, precum şi inconfudabilele motociclete Ducatti sau Moto Guzzi. Şi lista poate continua mult şi bine.

Dolce far niente la Genova

În tot haosul acesta latin, temperamental şi pătimaş, Italia înglobează amintirea şi cutezanţa unui mare imperiu. Şi oriunde ai păşi, pe străduţe înguste sau alei pietruite, regăseşti urme ale unei civilizaţii măreţe. Şi te gândeşti la ce am învăţat noi din manualele de istorie despre măiestria, hărnicia şi priceperea romanilor. Acum leg cu ce văd, ce simt şi ce reuşesc să disting din acest stil italian, şi ceva nu puşcă.

Singurele locuri în care italienii dau dovadă de rapiditate sunt doar pe străzi, prin modul absolut incredibil în care reuşesc să nu se lovească unii de alţii în trafic. În rest, sunt două expresii prin care i-aş descrie pe aceşti descendenţi romani: „dolce far niente“ şi „causa caldo... servizio lento“. Aici este o vacanţă continuă pentru locuitori, şase zile pe săptămână, cu pauză duminica, atunci când se odihnesc şi ei, săracii!

Aici se cam opreşte portretul pe care eu l-aş face italienilor după observaţiile din ultimele zile. Însă nimic nu e gata până când e gata şi după ce părăsim coasta şi Genova, un oraş maaare, dar care nu a reuşit să mă mişte cum reuşea un sătuc franţuzesc din secolul al XIV-lea cu mai puţin de 300 de locuitori.

Veneţia, complicată ca sufletul femeii

Drumul nostru merge spre Piacenza, pe care o prindem în zi de sărbătoare şi absolut pustie, şi apoi continuă spre Verona, care îşi merită renumele de oraş romantic, cu celebrele vestigii arhitectonice şi eterna poveste shakespeariană: Romeo & Julieta.

Au trecut peste 650 de kilometri din pelerinajul nostru prin Italia şi mintea mea începe să îmbine cărămidă cu metal sau Pininfarina cu stilul renascentist. Spiritul latin şi efervescent şi-a lăsat amprenta pe ziduri vechi de 6-700 de ani, pe alei pavate cu declaraţii de dragoste şi iubiri tainice… o atmosferă care mişcă pe oricine îi calcă pe urme.

Dar nu se termină aici, pentru că Italia mai are să ne arate o nestemată cum nu mai găseşti niciunde: Veneţia. Oraşul care te obligă să-l urmăreşti la pas sau în ritmul lent de gondolă, pe străduţe sau pe canale, unde poţi să ascunzi orice gând, orice emoţie sau să prinzi un zâmbet ştrengar de pe buzele unei domnişoare.

Privesc în grabă străduţele şi variantele acestui labirint care începe să semene din ce în ce mai mult cu sufletul unei femei: complicat şi plin de colţuri ascunse, pe care îl poţi cunoaşte doar la pas sau în ritm lent de gondolă, cu răbdare şi atenţie la tot ce înseamnă detalii... detalii care te fac să vrei să revii de multiple ori.

2.000 de kilometri. Urmează Trieste

Încet şi sigur, Italia se apropie de final, iar pe măsură ce ne apropiem de graniţa cu Slovenia, am impresia că „bătrâna doamnă“ ne face încet, încet să ne pară rău că o părăsim.

Acum, din Grado, după altă sută şi ceva de kilometri parcursă, mă sprijin într-un scaun undeva la o terasă aproape de Adriatica şi-mi număr mărunţişul de amintiri din portofelul cu imagini ale ultimelor zile.

Vreau să sărbătoresc! Astăzi am împlinit 2.000 de kilometri parcurşi. Mâine urmează Trieste şi ultima redută turistică din traversarea Italiei din coastă în coastă.

Încerc să-mi adun gândurile pe care acum le simt colorate în roşu Testarossa, încinse de soare şi ţevi de eşapament, răcorite în vechi cafenele de pe ici-colo, să nu mă las copleşit de emoţie, doar să mă gândesc că această etapă de circuit în stilul tipic italienesc s-a dovedit a fi un alt tur de pistă reuşit.

Pe curând! 

Orăşelul Noli, din regiunea Liguria, văzut de sus. O amintire superbă pentru Laurenţiu Semeniuc (alături, în alb) şi Sebastian Bucur ( în roşu) FOTO putinplecati.ro

Bicicletă odihnindu-se lângă o terasă din Cremona