Siria şi „diplomaţia pe marginea prăpastiei“: război, şantaj şi criza migranţilor

Urmărim acelaşi coşmar peste tot de-a lungul fâşiei de frontieră a Uniunii Europene unde sunt masate forţele de securitate care dispersează, violent, cu gaze lacrimogene migraţii. Nu sunt amintirile tragice ale exodului refugiaţilor din 2015, sunt scene din februarie 2020. Noii emigranţi vin „faţă în faţă“ cu o Europă care nu are loc pentru speranţele şi visele lor şi fără simpatie pentru situaţia lor.

Imaginea de pe teren, din provincia Idlib, este clară: Ankara se află acum într-un război convenţional cu Damascul, deşi unul nedeclarat şi a ajuns la un pas al confruntării convenţionale cu Moscova. Blamarea asupra regimului sirian făcută de  Ankara ar putea fi văzută ca un efort continuu de a menţine deschise canalele de dialog cu Moscova. Turcia s-a poziţionat ca principal sprijinitor al forţelor de opoziţie în războiul din Siria, dar a folosit conflictul pentru a lansa atacuri asupra inamicilor tradiţionali kurzii sirieni. Ankara a depus eforturi susţinute pentru a crea o zonă tampon de-a lungul graniţei cu regiunea kurda siriană, în teritoriul sirian, cu scopul de a împiedica kurzii sirieni să-şi solidifice câştigurile teritoriale în perioada post-conflict şi să se îndrepte spre o autonomie care să-i permit la un moment dat crearea unui stat kurd de-a lungul nordului Siriei şi Irakului. Cât va reuşi Ankara să soluţioneze această situaţie rămâne de văzut.

Atât SUA, cât şi Rusia au interese speciale în cadrul comunităţii kurde şi este puţin probabil ca această să rămână fără sprijin. Între timp, eforturile Ankarei de a proteja miliţiile rebele afiliate din nord-vestul Siriei creşte riscul de conflict cu toate forţele guvernamentale siriene şi cu susţinătorii lor ruşi. Oficialii europeni se tem că un război ar putea izbucni în nord-vestul Siriei, după ce Turcia a pierdut joi aproape trei duzini de soldaţi într-o lovitură aeriană a forţelor regimului sirian, susţinute de ruşi, în provincia Idlib. Associated Press a numit atacul drept „cel mai mare număr de decese pentru Turcia într-o singură zi de când a intervenit pentru prima dată în Siria în 2016“ şi „o escaladare majoră într-un conflict între forţele siriene susţinute de Rusia şi forţele susţinute de Turcia“. BBC relatează că „Lovitura aeriană a avut loc după ce opoziţia a reluat oraşul cheie din Saraqeb, la nord-estul Balyunului“.

Turcia vrea ca Rusia şi Siria să-şi retragă trupele pe liniile stabilite prin acordul de la Sochi din 2018, potrivit unui purtător de cuvânt al guvernului de la Ankara. Dar acest lucru nu a împiedicat Turcia să riposteze pentru atacul aerian. Militarii turci  au lovit ţinte ale guvernului sirian în provinciile Latakia şi Aleppo şi a ucis militari sirieni în sudul provinciei Idlib. La întâlnire de ieri de la Moscova dintre preşedintele Putin şi preşedintele Erdogan s-a convenit asupra unui document final, potrivit căruia preşedintele sirian Bashar al Assad nu trebuie să cedeze nimic, iar Turcia îşi încheie eforturile pentru recucerirea „zonei de escaladare Idlib“.

Cât despre criza migraţiei niciun cuvânt. Putin şi Erdogan s-au întâlnit pe fondul îngrijorărilor legate de izbucnirea unui război prin interpuşi în Siria, unde Rusia şi Turcia sprijină tabere opuse. Cele trei puncte ale documentului final: (1) Toate operaţiunile militare încetează la miezul nopţii; (2) De-a lungul strategicei autostrăzi M4 va fi stabilită o zonă tampon de şase kilometri pe ambele sensuri, monitorizată de Turcia (în nord) şi de Rusia (în sud); (3) Începând din 15 martie, unităţile armate ruse şi turce vor patrula de-a lungul autostrăzii pentru a separa forţele rebelilor de cele ale lui Assad. Erdogan a pierdut. Ce „cărţi“ mai are în mână? Numai cea a refugiaţilor. Este un fel de diplomaţie turcă pe marginea prăpastiei. Din păcate, Europa nu-şi permite alţi refugiaţi!

FOTO EPA-EFE

Europa şi răspunsul la criza refugiaţilor

Grăbiţi să arate că nu vor permite repetarea crizei refugiaţilor din 2015, preşedinţii Comisiei, Consiliului şi Parlamentului European s-au alăturat premierului elen Kiriakos Mitsotakis şi premierului croat, Andrej Plenkovic, a cărui ţară deţine preşedinţia rotativă a Consiliului UE, în satul de graniţă Kastanies de la graniţa Greciei cu Turcia. După ce au vizitat zona de frontieră, în apropierea râului Evros, unde preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a ameninţat că „va deschide porţile“, liderii UE şi-au exprimat  solidaritatea neclintită cu Grecia şi s-au angajat să desfăşoare consolidări urgente ale trupelor de grăniceri atât pe uscat şi cât şi pe mare şi vor plăti imediat aproximativ 350 de milioane de euro drept ajutor pentru situaţia de criză prezentă.

„Teatrul politic“ cu mize mari, cu scopul urgent de a trimite un mesaj către cei 440 de milioane de cetăţeni ai UE, că vor împiedica un nou val de sosiri într-un moment în care Continentul se străduieşte să-şi calmeze nervii în ceea ce priveşte epidemia de coronavirus. Dar a fost, de asemenea, un memento accentuat - unul pe care l-au recunoscut liderii respectivi - eşecul blocului, în ultimii cinci ani, de a rezolva diferenţele interne acerbe şi de a ajunge la un acord asupra unui nou sistem de gestionare a refugiaţilor. Acum cei mai importanţi lideri europeni au semnalat că dezbaterea va reîncepe în zilele următoare la Bruxelles şi în capitalele din Europa. În Kastanies, Mitsotakis l-a acuzat pe Erdogan că a încercat să folosească refugiaţii pentru a „şantaja“ UE, iar liderii UE - preşedintele Comisiei Ursula von der Leyen, preşedintele Consiliului Charles Michel şi preşedintele Parlamentului, David Sassoli, au spus că vor fi împreună cu Atena pentru „sigilarea“ frontierei, în ciuda avertismentului Înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi că ar fi ilegal să ignorăm convenţiile internaţionale care protejează solicitanţii de azil. „Este important pentru mine să fiu astăzi aici cu tine şi să vă spun că grijile greceşti sunt grijile noastre“, a spus Ursula von der Leyen.

„Astăzi stau aici ca un european de partea ta. Prima noastră prioritate este să ne asigurăm menţinerea ordinii la graniţa externă a Greciei, care este şi o frontieră europeană“, a spus von der Leyen. „Sunt angajată pe deplin să mobilizez tot sprijinul operaţional necesar autorităţilor elene“.

Ea a declarat că agenţia de protecţie a frontierelor din UE, Frontex, este în proces de desfăşurare a unei echipe de intervenţie rapidă, incluzând o navă în larg Marii Egee, şase nave de patrulă de coastă şi alţi 100 de poliţişti de frontieră la graniţă. „Turcia a încălcat permanent declaraţia convenită cu UE şi a încurajat şi asistat sistematic zeci de mii de refugiaţi şi migranţi pentru a intra ilegal în Grecia. A eşuat şi va continua să eşueze în cazul în care urmează această strategie. Aceasta nu mai este o problemă a refugiaţilor“, a spus Mitsotakis.

„Aceasta este o încercare flagrantă a Turciei de a folosi oamenii disperaţi pentru a-şi promova agenda geopolitică şi pentru a abate atenţia de la situaţia oribilă din Siria. Zeci de mii de oameni care au încercat să intre în Grecia în ultimele zile nu provin din Idlib. Trăiau în siguranţă în Turcia de o perioadă lungă de timp.“

Între timp, David Maria Sassoli, preşedinte al Parlamentului European, i-a mustrat pe liderii UE pentru că nu au acceptat o propunere a Parlamentului de revizuire a normelor UE privind azilul. „Avem nevoie de o schimbare“ a spus acesta. Călătoria la frontiera greco-turcă, cu avionul şi elicopterul, a fost propusă de Charles Michel ca o modalitate de a demonstra hotărârea UE în gestionarea situaţiei. În orice caz, Grecia şi Bulgaria, cele două ţări ale UE cu frontiere terestre către Turcia, au luat chestiunile în propriile lor mâini. Ministrul apărării din Bulgaria a anunţat că guvernul este gata să disloce 1000 de soldaţi şi 140 de echipamente de luptă la graniţa cu Turcia pentru a împiedica pătrunderea migranţilor. Patrulele greceşti de frontieră maritimă au primit întăriri.  Premierul Bulgariei a solicitat o întâlnire cu Erdogan. Grecia a mers mai departe desfăşurând trupe care au utilizat gaze lacrimogene la un punct de control pentru a respinge aproximativ 500 de refugiaţi şi migranţi.

Grecia a închis toate trecerile cu Turcia oricui încearcă să intre în Europa. Atena oferă actualizări periodice guvernului german. Să nu uităm că graniţa terestră dintre Turcia şi Grecia beneficiază de o protecţie tip gard de sârmă ghimpată, la fel ca şi graniţa dintre Bulgaria şi Grecia şi graniţa dintre Bulgaria şi Serbia. Din această cauză harta prezentată de media turcă devoalează soluţia migrării prin România. Nu sunt sarcastic, dar nu cred că toţi refugiaţi sunt înotători redutabili pentru a traversa Dunărea! Turcia joacă o carte psihologică cu mare încărcătură emoţională pentru europeni.

FOTO AFP

Frustrarea Turciei

Geopolitica de la Ankara stimulează noul influx de refugiaţi. Turcia şi-a închis graniţa către Grecia în urma unui acord cu Uniunea Europeană în 2016, în schimbul a 6 miliarde de euro, fonduri pentru a contribui la impactul financiar al crizei migranţilor. Din acestă sumă Turcia a primit în jur de 3,5 miliarde. Turcia găzduieşte astăzi peste 3 milioane de migranţi, majoritatea sirieni - mai mult decât oricare altă ţară din lume. Însă Ankara a devenit frustrată de ceea ce percepe ca o lipsă de ajutor occidental atât pentru a face faţă propriilor sarcini legate de refugiaţi cât şi pentru a rezolva criza siriană din vecinătatea sa. A cerut ajutorul NATO, a cerut ajutorul SUA, a cerut o discuţie la nivel „zero“ cu Moscova şi a cerut bani suplimentari pentru refugiaţi la UE. Ce a obţinut?

Ambasadorii celor 29 de state membre ale Alianţei Nord-Atlantice s-au reunit la nivelul Consiliului Nord-Atlantic în baza articolului 4 din Tratatul NATO[1] invocat de Turcia pe fondul situaţiei din Siria. După reuniune Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a cerut Rusiei şi Siriei să oprească ofensiva din Idlib, în nord-vestul Siriei, precizând că Alianţa Nord-Atlantică este solidară cu Turcia. „Cerem regimurilor rus şi sirian să oprească atacurile, să oprească atacurile aeriene aleatorii. Cerem de asemenea Rusiei şi Siriei să respecte pe deplin dreptul internaţional“, a afirmat Stoltenberg într-o conferinţă de presă, conform transcrierii oficiale de pe site-ul NATO. „Cerem Siriei şi Rusiei să se angajeze pe deplin în eforturile depuse de ONU pentru găsirea unei soluţii paşnice la conflictul din Siria“, a adăugat el. Înaltul oficial aliat a mai precizat că reuniunea a reprezentat „un semnal clar de solidaritate cu Turcia“.

„Turcia este un aliat NATO şi Turcia este aliatul NATO cel mai afectat de teribilul conflict din Siria, care a suferit cele mai multe atacuri teroriste şi care găzduieşte milioane de refugiaţi. NATO continuă să sprijine Turcia cu o serie de măsuri, inclusiv prin sporirea apărării aeriene. Acest lucru ajută Turcia împotriva ameninţării de atacuri de rachete din Siria. Aliaţii vor continua să urmărească evoluţiile de la graniţa de sud-est a NATO şi să se consulte foarte îndeaproape“, a conchis Jens Stoltenberg.

În schimb, poziţia Franţei este tranşantă Alianţa Nord-Atlantică ar trebui să aibă o „explicaţie sinceră“ cu Turcia pentru a şti „spre ce parte“ înclină acest aliat, care s-a apropiat foarte mult de Moscova în cadrul conflictului sirian: „Suntem în aceeaşi alianţă. Cred că va trebui să avem rapid cu Turcia o explicaţie majoră, grea, sinceră, publică pentru a şti de care parte este şi unde sunt interesele noastre comune şi să se spună toate acestea în mod clar, altfel nu vom ieşi din această situaţie“, a afirmata miercuri şeful diplomaţiei franceze, Jean-Yves Le Drian în Senat de la Paris. „O explicaţie majoră se impune. Ea este necesară în relaţiile noastre cu Turcia, dar este necesară şi în cadrul Alianţei (...) Evenimentele actuale ne cer aceasta“, a insistat el. Turcia a cerut la finele lui februarie ca SUA să desfăşoare baterii Patriot la graniţa cu Siria drept protecţie împotriva aviaţiei siriene şi ruse.

SUA şi Franţa fac, pentru prima dată în istoria Alianţei, manevre militare comune la nivel de portavioane, în Mediterana. 

Hulusi Akar, ministrul turc al Apărării, a declarat, la 20 februarie 2020, în cadrul unui interviu acordat CNN Turcia, că unele dintre ameninţările prezentate în regiune, de către Siria - sau Rusia - ar putea fi abordate eficient după desfăşurarea sistemului Patriot. Akar a lămurit că nu există nicio sugestie pentru repartizarea trupelor americane în zonă. Având în vedere politica SUA faţă de Siria şi relaţiile spinoase Turcia-SUA, din trecutul recent este puţin probabil ca acest lucru să se întâmple . Ministrul turc al Apărării a menţionat, de asemenea, că discuţiile dintre Ankara şi Washington despre achiziţionarea sistemului Patriot sunt încă în desfăşurare, ceea ce este, de fapt, un scenariu improbabil în circumstanţele actuale.

O ştire de ultimă oră mi-a atras atenţia. SUA şi Franţa fac, pentru prima dată în istoria Alianţei, manevre militare comune la nivel de portavioane, în Mediterana. Portavionul  clasa Nimitz USS Dwight D. Eisenhower (CVN 69) şi portavionul francez cu propulsie nucleară Charles de Gaulle (R91) au participat la exerciţii de interoperabilitate. Oportunitatea unică a permis piloţilor din ambele grupări navale să aterizeze şi să decoleze pe cele două punţi de zbor, în timp ce liderii fiecărui grup naval s-au întâlnit la bord ambelor nave pentru aş urmării piloţii respectivi cum operează la bordul unei nave străine. Integrarea perfectă a sistemelor şi a operatorilor francezi şi americani au arătat nu numai compatibilitatea practicilor şi procedurilor, ci şi puterea alianţei NATO. Au fost utilizate două avioane americane F / A-18E Super Hornet, patru avioane  franceze Rafale şi un avion de supraveghere E-2C Hawkeye. În plus, fiecare ţară a deplasat militari  între cele două nave cu ajutorul elicopterelor pe toată durata exerciţiului. Pentru ce se pregătesc în comun cei mai puternici dintre aliaţii NATO în Mediterană?

„Mare nostrum“ devine o zonă de operaţiuni militare activă. Rusia la rândul ei îşi consolidează flota militară în Mediterană. Odată cu creşterea tensiunilor cu Turcia, două fregate din Flota Mării Negre a Rusiei, Adm. Makarov şi Adm. Grigorovici, ambele echipate cu rachete de croazieră Kalibr, au trecut de Bosfor şi Dardanele. Fregatele sunt completări noi la forţa navală rusească deja andocată la Tartus.

FOTO EPA / Julien De Rosa

Reacţia Europei

Angela Merkel se va întâlni cât mai curând cu liderii Franţei, Rusiei şi Turciei, pe fondul tensiunilor tot mai mari în jurul conflictului din Siria a declarat, Michael Grosse-Broemer, membru al Bundestagului pentru Uniunea Creştin-Democrată Germană. Erdogan şi Putin s-au întâlnit la Moscova. După modelul Acordului de la Soci în septembrie 2018, Putin şi Erdogan îşi reafirmă angajamentul în favoarea integrităţii teritoriale a Siriei, a luptei împotriva terorismului şi dorinţa de a se identifica o soluţie siriană pentru rezolvarea conflictului care să răspundă Rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU. Este un fel de: staţi liniştiţi totul este rezolvat se va crea în Idlib un coridor de securitate!

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, şi-a exprimat speranţa că cei doi lideri ar putea ajunge la o „viziune comună“ asupra originilor acestei crize şi să discute „măsuri comune“ pentru a-i pune capăt. Se preconizează şi o teleconferinţă între Macron, Merkel, Putin şi Erdogan vineri 6 martie. Cancelarul Merkel l-a criticat pe preşedintele turc pentru desfăşurarea unei politicii în detrimentul refugiaţilor[2], pe fondul tensiunilor generate de fluxurile de migraţie „necontrolate“ de-a lungul frontierei greceşti. Cu toate acestea, a promis să continue discuţiile cu omologii turci şi a deschis posibilitatea unui sprijin bilateral turco-german, dacă nu se poate ajunge la un acord la nivelul Uniunii Europene.

Cancelarul Merkel, deşi în 2015 a deschis graniţele refugiaţilor, permiţând reapariţia pe scena politică, în forţa, a unui partid populist de dreapta-Alternativa pentru Germania (AfD)- încearcă din nouă să găsească o soluţie la o iminentă criză a refugiaţilor care pândeşte Europa. De asemenea preşedintele Macron a avut discuţii privind aplicarea Memorandumului de la Soci, care prevede încetarea focului şi stabilirea unei linii de demarcaţie între părţi, atât cu preşedintele Putin cât şi cu preşedintele Erdogan. Preşedintele Macron a devenit un negociator de încredere pentru preşedintele Putin. El va participa la sărbătorirea a 75 de ani de la victoria din cel de-al Doilea Război Mondial, pe 9 mai 2020, la Moscova. Liderul francez a acceptat invitaţia preşedintelui rus Vladimir Putin în timpul unui apel telefonic din 27 februarie, aşa cum a informat serviciul de presă de la Kremlinului.

„Emmanuel Macron a acceptat cu recunoştinţă invitaţia lui Vladimir Putin de a participa la evenimentele de celebrare de la Moscova din 9 mai 2020 cu ocazia celei de-a 75-a aniversări a Victoriei în Marele Război Patriotic“, a declarat Kremlinul[3]. De asemenea, cei doi liderii „au trasat calendarul contactelor viitoare în diferite formate“, a adăugat serviciul de presă. 

Revenind la situaţia din sudul Europei constatăm că mii de migranţi disperaţi să ajungă în Europa au fost prinşi între gardurile de la graniţe şi focul grănicerilor. Autorităţile elene au declarat că există aproximativ 15.000 de persoane de-a lungul graniţei terestre greco-turce şi că au blocat 27.832 de încercări de a trece frontiera între sâmbătă dimineaţă 29 februarie  şi miercuri dimineaţă 4 martie. Un număr de 220 de persoane care au reuşit să traverseze au fost arestate. Sentimentul publicului turc faţă de refugiaţi sirieni a devenit unul ostil după 9 ani de război civil la graniţele ţării. Unii migranţi sirieni irakieni sau afgani din Turcia vorbesc despre creşterea xenofobiei. Între timp, Grecia, încă găzduieşte aproape 40.000 de migranţi în lagărele din insulele sale din Marea Egee şi rămâne concentrată pe ţinerea lor departe de continentul european. Condiţiile de acolo sunt mizerabile aprovizionare cu alimente redusă, salubrizare slabă iar tensiunile cu localnicii au exacerbat în ultima perioadă. După spusele unor martori într-un interviu pentru New York Time- „poţi bea o bere în port iar apoi după 10 minute de mers cu maşina, vezi o închisoare în aer liber. Nu există nicio tranziţie între paradis şi iad!“.

Acum, cu prilejul invaziei pe insulele greceşti, oamenii şi-au văzut proprietăţile distruse, oile şi caprele omorâte, casele jefuite. Guvernul de la Atena doreşte construirea de noi tabere pentru migranţi, pe cinci insule din Marea Egee, dorinţă care a provocat o reacţie de furie în rândul insularilor. Aceste noi instalaţii vor fi percepute în Orientul Mijlociu, Africa sau în Asia ca o încurajare în plus de a veni în Europa, via teritoriul Greciei, estimează insularii greci. Peste 500 de locuitori din insula Lesbos i-au împiedicat pe muncitori să aibă acces la şantierul unei noi tabere de migranţi, la Karava Mantamadou.  În Lesbos, noul centru de primire pentru migranţi va înlocui tabăra actuală Moria, care nu permite controlul sosirilor şi plecărilor. Taberele închise au uşi care se deschid în timpul zilei, dar se închid noaptea. Scopul este de a controla mişcarea şi de a împiedica migranţi să fugă pe continent. Centre similare celui din Lesbos sunt prevăzute pe insulele Chios, Kos, Leros şi Samos. Toate aflate în apropierea Turciei.

În 2016, autorităţile greceşti, cu susţinerea UE, au pus în practică o politică de izolare a migranţilor pe insule pentru a descuraja traversările din Turcia către Grecia. Migranţi rămân pe aceste insule, fără posibilitatea de a ajunge pe continent, până când dosarele de solicitare de azil sunt rezolvate. Va putea Grecia să rezolve miile de solicitărilor de azil? Greu de crezut. Biroul premierului grec Kiriakos Mitsotakis a declarat că a discutat recent situaţia cu preşedintele Donald Trump, care „a recunoscut dreptul Greciei de a aplica legea la graniţele sale“, potrivit Reuters. Oficialii americani şi europeni urmează să călătorească în regiune în săptămâna aceasta. În Zagreb, Croaţia, Uniunea Europeană va găzdui vineri 6 martie o sesiune de urgenţă a miniştrilor de externe ai blocului european. Preşedintele Recep Tayyip Erdogan şi preşedintele rus Vladimir Putin vor ţine o întâlnire la Moscova pe 5 martie pentru a discuta despre criza Idlib din Siria, au declarat surse de la Ankara.

Erdogan i-a spus recent lui Putin într-un apel telefonic că Rusia ar trebui să rămână în afara luptei Turciei împotriva regimului Assad din Siria. Erdogan şi Putin au vorbit pe 28 februarie la telefon pentru a încerca să elimine tensiunile care au crescut semnificativ în nord-vestul Siriei, după ce 33 de militari turci au fost ucişi într-un atac aerian al regimului sirian. Atacul din 27 februarie a marcat cea mai neagră zi pentru armata turcă de când Ankara a intrat pentru prima dată în conflictul sirian în 2016.

FOTO AFP/Getty Images

Cum a început criza turco-siriană în Idlib?

Pe 27 februarie în jurul orei 17.00, un batalion mecanizat de infanterie turcă, format din aproximativ 400 de soldaţi, a devenit ţinta unui atac aerian pe o şosea dintre Al Bara şi Balyun, la aproximativ 5 kilometri (nord) de Kafr Nabl, în sudul Idlib. Potrivit unor surse locale, două avioane de vânătoare ruseşti Sukhoi Su-34 şi două avioane siriene Su-22 au lansat bombardamente intense către ţinte ale Armatei Naţionale Siriene (SNA), susţinute de Turcia, în sudul Idlib, în jurul orei 11 a.m. Aceleaşi avioane au lovit convoiul turc în acţiuni coordonate, au spus sursele. O primă, lovitura relativ mai uşoară a avioanelor Su-22 a obligat oprirea convoiului, după care loviturile s-a intensificat, obligând soldaţii să se adăpostească în mai multe clădiri de pe marginea drumului. Ceea ce a urmat ulterior a fost probabil căderea bombelor KAB-1500L[4] - o variantă a bombelor avansate de tip bunker ghidate laser, capabile să pătrundă până la adâncimi de până la 20 de metri (65 de metri) - de către avioanele ruseşti. Două dintre clădiri s-au prăbuşit în atac, lăsând soldaţii turci sub dărâmături.

În ciuda negării implicării ruse şi a unui apel telefonic ulterior între preşedinţii turci şi ruşi, escaladarea pare a fi o mişcare deliberată, bine calculată a Rusiei, iar atitudinea Moscovei ar putea fi greu de luat ca semn că este dispusă să dea pas înapoi pentru a dezactiva criza. Ce a determinat Rusia să reacţioneze atât de violent şi provocator în timp ce o delegaţie rusă ţinea discuţii la Ankara pentru a uşura tensiunile din Idlib? Câmpul de luptă devenise extrem de exploziv începând cu 20 februarie, când două tancuri turceşti M60T[5] Saber au fost distruse într-un raid aerian din sudul provinciei Idlib. Situaţia a escaladat în continuare în 25-26 februarie, când - pe fondul operaţiunilor forţelor guvernamentale siriene în curs de desfăşurare, susţinute de puterea aeriană rusă, în sudul Idlib - forţele din Armata Naţională Siriană (SNA), susţinute de armata turcă, au lansat un contraatac în zona Nayrab-Saraqeb, luând controlul Nayrab şi drumul spre Saraqeb, care se află la intersecţia autostrăzilor strategice M4 şi M5, reuşind în acelaşi timp să blocheze M5 în câteva puncte doar după câteva zile de la redeschiderea drumului. Lucrurile au degenerat în dimineaţa zilei de 27 februarie, când, potrivit mass-media rusă, aeronavele ruseşti care zburau în sudul Idlib au devenit ţinta focului intens din sistemele de apărare anti aeriană portabile, cunoscute sub numele de MANPADS, din avanposturile militare turceşti din zonă.

În acelaşi timp, se pare că atacurile MANPADS şi cele cu drone au ameninţat baza Hmeimim, principala unitate militară a aviaţiei ruse din Siria. Surse ruse, susţin că peste 15 atacuri cu echipamente MANPADS, efectuate direct de trupele turce, au vizat avioane ruseşti şi siriene care efectuează raiduri aeriene în sudul Idlib după ora 1 p.m. în acea zi. Unele avioane ruse au suferit pagube în timp ce manevrau pentru a scăpa de foc forţelor turce. Deoarece atacurile asupra avioanelor şi a bazei Hmeimim au atins o intensitate considerată intolerabilă, convoiul turc a fost lovit la ora 17:00. După atac, Moscova a respins cererea Ankarei de a deschide spaţiul aerian din Idlib pentru elicopterele turce pentru a prelua militarii turci. Drept urmare, morţii şi răniţii au fost transportaţi pe drum la un spital din Reyhanli, un oraş de graniţă turc, la aproximativ 70 de kilometri (43 de mile) din zonă. După 9:30 p.m. publicul turc a început să audă zvonuri despre atac pe social media. La ora 11 p.m., preşedintele Recep Tayyip Erdogan a convocat o reuniune de securitate de urgenţă în Ankara.

În mod remarcabil, Ankara a menţionat regimul Assad drept vinovat, fără nicio referire la Rusia, în reacţiile sale iniţiale. Acesta este un semn important că Ankara nu doreşte să rupă imediat legăturile cu Moscova, ceea ce sugerează că va menţine o retorică învinovăţind regimul Siria despre atacului asupra convoiului. La scurt timp după ce publicul turc a aflat de pe reţelele de socializare, fluxul internetului a încetinit în toată ţara şi mijloacele de comunicare utilizate pe scară largă, precum Twitter şi WhatsApp, au fost „aglomerate/blocate“. Cu alte cuvinte, autorităţile au părut să împiedice surse alternative de informaţii, în timp ce mass-media convenţională a început să difuzeze rapoarte şi imagini ale trupelor turce care loveau forţele regimului sirian, în încercarea de a impune o percepţie că martirii turci erau răzbunaţi. Purtătorul de cuvânt a lui Erdogan, Fahrettin Altun, a acuzat pe Twitter că Assad „a efectuat curăţări etnice“ pentru a alunga milioane de oameni din Idlib, şi a declarat că Turcia nu are resurse pentru a accepta mai mulţi refugiaţi. Agenţia de presă Anadolu afirmă că Ankara a răspuns cu atacuri ale dronelor şi de artilerie.

Potrivit ministrului Apărării al Turciei, Hulusi Akar, „forţele turceşti au distrus cinci elicoptere ale regimul sirian, 23 de tancuri, 10 vehicule blindate, 23 de obuze, cinci camioane de muniţie, un sistem SA-17(BUK Grizzly), un sistem de apărare aeriană SA-22(Sistemul de rachete Panţir face parte dintr-o familie de rachete sol-aer cu rază medie. Panţir-S1 este prima versiune a unui sistem combinat de rachete sol-aer cu rază scurtă/medie dotat şi cu arme de artilerie antiaeriene, sistem produs de KBP din Tula, Rusia), precum şi trei depozite de muniţii, două depozite de echipamente, un sediu şi 309 trupe ale regimului“. Conform rapoartelor publicate în mass-media iraniană, cel puţin patru luptători afiliaţi Hezbollahului libanez, precum şi 21 de membri ai brigăzilor Fatemiyoun şi Zainebiyoun - care constau în forţe şiite afgane şi pakistaneze susţinute de Republica Islamică - au fost ucişi în lovitura turcească. La câteva ore după loviturile din 29 februarie, preşedintele iranian, Hassan Rouhani, a purtat o conversaţie telefonică cu omologul său turc Recep Tayyip Erdogan, în care partea iraniană a solicitat soluţionarea problemei din Idlib prin dialog. De asemenea, Rouhani a propus din nou găzduirea preşedinţilor turci şi ruşi pentru un nou summit Astana pentru a discuta criza în curs. Cu toate acestea, apelul diplomatic al lui Rouhani pentru un compromis a fost completat de un avertisment direct împotriva Ankarei dat de către comanda militară a Republicii Islamice din Siria.

„Centrul consultativ iranian din nordul Siriei“(!?) a emis o declaraţie pe 1 martie în care spunea că armata turcă continuă să atace poziţii aparţinând Centrului. În timp ce avertizează că soldaţii turci din Siria se află „în raza de tragere“ a forţelor iraniene, Centrul a cerut armatei turce „să acţioneze cu înţelepciune“, pentru a nu declanşa o mişcare de represalii din partea iraniană. Cele două poziţii menţionate mai sus ar putea părea contradictorii la prima vedere, fiecare dintre ele arată însă aspecte principale ale abordării generale a Iranului faţă de problema Idlib. Declaraţia Centrului consultativ iranian a venit ca o surpriză pentru cei care au urmărit implicarea Iranului în criza siriană, deoarece aproape nimeni nu a auzit anterior despre existenţa unui astfel de centru. În timp ce Republica Islamică a refuzat întotdeauna să-şi admită implicarea în luptele din Idlib, declaraţia a fost o confirmare clară a rolului activ al forţelor Iranului în acea parte a Siriei.

FOTO AFP

Ca atare, decizia Iranului de a-şi face public prezenţa în Idlib ar putea fi văzută ca o încercare de a declara că are un set de interese în nord-vestul Siriei, ceea ce ar trebui respectat de ceilalţi actori, în special de Turcia. De fapt, afirmaţia era destul de clară în definirea acestor interese, precum şi liniile roşii ale Iranului în Idlib. Potrivit Centrului consultativ iranian, forţele Corpului Gărzii Revoluţionare Islamice (IRGC) împreună cu Hezbollah şi alte forţe de „rezistenţă“ au fost implicate în asigurarea controlului guvernului sirian asupra autostrăzii M5 strategice care face legătura între Damasc şi Aleppo. De asemenea, subliniază că aceleaşi forţe au continuat să coopereze cu armata siriană în faţa „forţelor armate susţinute de armata turcă“, care doreau să reia autostrada. Se pare că garantarea controlului guvernului Assad asupra autostrăzii M5 este una dintre principalele priorităţi ale Iranului în această zonă. Între timp, deşi Iranul îşi înfăţişa proxi care luptă în Siria drept „grupuri voluntare“ formate pentru a lupta împotriva teroriştilor, ultima declaraţie nu face distincţie între forţele IRGC de pe teren şi acele forţe susţinute de Iran, pe care le numeşte „grupuri de rezistenţă“.

Declaraţia conţine şi un avertisment tacit că orice ţintă din aceste grupuri va fi considerată un atac asupra armatei iraniene. Declaraţia indică, de asemenea, o schimbare în abordarea Iranului faţă de rolul Rusiei în Idlib. În trecut, Teheran obişnuia să se bazeze pe canalul rusesc pentru de-escaladarea conflictelor dintre armata siriană şi forţele susţinute de turci în Idlib. O dovadă clară a acestei abordări a fost aprobarea de către Iran a acordului de la Sochi dintre Moscova şi Ankara din septembrie 2018 privind înfiinţarea unei zone demilitarizate în Idlib. Cu toate acestea, de această dată Iranul pare să fie nemulţumit de dorinţa Rusiei de a nu mai sprijini mai în orice situaţie guvernul Assad în faţa atacurilor frecvente turceşti, lucru care poate indica un fel de acord de back-channel între Ankara şi Moscova. De remarcat că Iranul are îngrijorări serioase cu privire la posibila prăbuşire a procesului Astana ca urmare a tensiunilor actuale.

În momentul în care a cerut ajutor, alianţa a avut puţină îngăduinţă pentru el. Erdogan a sfidat fără încetare planurile aliaţilor săi pe mai multe fronturi.

La urma urmei, procesul Astana este singurul proces de pace internaţional susţinut de ONU pentru Siria, în care Iranul are un rol decisiv. Prin urmare, prăbuşirea sa ar priva Iranul de un avantaj diplomatic valoros în ceea ce priveşte Siria. Pe de altă parte, Iranul este îngrijorat că destabilizarea suplimentară a situaţiei din Siria ar oferi Israelului posibilitatea de a-şi dubla acţiunile sale ofensive împotriva Republicii Islamice şi a aliaţilor săi din Siria. Cea mai recentă lovitură aeriană israeliană împotriva poziţiilor armatei siriene la Quneitra în sud-vestul Siriei, pe 2 martie a arătat că preocupările Teheranului nu sunt lipsite de fond. Mai mult, Iranul este îngrijorat de acordul potenţial al Washingtonului de a sprijini Ankara direct în Idlib. Întrucât Republica Islamică a definit „expulzarea forţelor americane din regiune“ ca principală prioritate regională după asasinarea comandantului Forţei Quds aparţinând IRGC, generalul maior Qasem Soleimani de către Statele Unite la începutul acestui an, orice implicare americană în Idlib creează noi provocări pentru Iran.

Drept urmare, în timp ce încearcă să facă ca celelalte părţi să accepte şi să respecte interesele şi liniile roşii din Idlib, Iranul nu este de aşteptat să intre într-o confruntare deschisă cu Turcia asupra acestei probleme. În schimb, va încerca să-şi transpună prezenţa militară activă în zonă în câştiguri politice pentru sine şi aliaţii săi în viitoarele discuţii diplomatice. Erdogan caută soluţii „disperate“ pentru a obţine rezultatele dorite. În realitate, Erdogan se confruntă acum cu o criză majoră într-un moment în care nu prea are sprijin în afara cercului său imediat. Concentrarea puterii a inclus purgări în sistemul judiciar şi militar şi închisoarea pentru criticii regimului, inclusiv jurnalişti independenţi în presupusa lovitură de stat. Drept urmare, el nu poate apela la unitatea naţională pentru a-şi consolida poziţia. Creşterea puterii liderului turc a fost propulsată de excesul de încredere în sine care se regăseşte de obicei în autocraţi. 

Drept urmare, Erdogan s-a jucat cu ceea ce ar trebui să fie atuul său strategic crucial: apartenenţa Turciei la cea mai puternică alianţă militară din lume, NATO. În momentul în care a cerut ajutor, alianţa a avut puţină îngăduinţă pentru el. Erdogan a sfidat fără încetare planurile aliaţilor săi pe mai multe fronturi. Membrii NATO s-au înfuriat când a atacat kurzii sirieni peste graniţa turcă din nord-estul Siriei, după ce l-a convins pe preşedintele Donald Trump să îndepărteze forţele americane de miliţiile care au fost partenerii primari ai coaliţiei anti-ISIS conduse de SUA. În cadrul summitului NATO de la Londra din decembrie, Erdogan a susţinut aprobarea unui plan de apărare Ţărilor Baltice şi a Poloniei în efortul de a obţine sprijinul NATO pentru atacul său împotriva forţelor kurde din Siria, pe care Turcia le consideră teroriste. Neprimind ajutorul solicitat, Erdogan a blocat ulterior deciziile finale necesare punerii în acţiune a planului de apărare din Nordul Europei. Deocamdată cam asta este situaţia reală. Cert avem o criză fără o soluţie, nici chiar militară, în Orientul Mijlociu!

[1] Conform Articolului 4 din Tratatul de la Washington, orice stat aliat poate solicita ţinerea de consultări în situaţia în care consideră că îi sunt ameninţate integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea.

[2] „Am înţeles că Turcia se confruntă cu o provocare foarte mare în ceea ce priveşte Idlib“, a spus cancelarul german, Angela Merkel, jurnaliştilor pe 2 martie. „Totuşi, pentru mine este inacceptabil faptul că el - preşedintele Erdogan şi guvernul său - nu exprimă această nemulţumire într-un dialog cu noi ca Uniune Europeană, ci mai degrabă o face pe spatele refugiaţilor. Pentru mine, acesta nu este calea de a merge mai departe.“

[3] La începutul lunii iulie, Yuri Ushakov, a declarat că Rusia intenţionează să invite liderii mondiali la sărbătorirea a 75 de ani de la victoria în Marele Război Patriotic (1941-1945). El a remarcat că până acum, Putin a invitat oficial pe preşedintele american Donald Trump, preşedintele francez Emmanuel Macron, cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele chinez Xi Jinping.

[4] KAB-1500L este o bombă ghidată de precizie fabricată în Rusia, parte a familiei KAB-1500, o bombă ghidată cu laser la standardul actual de producţie pentru utilizare pe avioane de luptă de generaţie 4+ şi 4 ++, precum Sukhoi Su-30MKI / Sukhoi Su- 30MKK, Sukhoi Su-34 şi Sukhoi Su-35.

[5] Tancul turcesc Sabra este o upgradare extinsă a tancului M60A3. Această upgradare a fost dezvoltată în Israel pentru a prelungi durata de viaţă a tancurilor din seria M60 îmbătrânită şi pentru a le face mai capabile. Rezervoarele modernizate au sporit letalitatea, protecţia şi mobilitatea. Aceste tancuri sunt în prezent în serviciu Turciei. Un contract de modernizare a 170 de tancuri de luptă principale ale armatei turceşti M60 la standardul Sabra Mk.2 a fost atribuit Israelului Industriei Militare (IMI) în 2002. Primul prototip a fost livrat pentru încercări şi evaluare în 2005. A intrat în serviciu în armata turcă şi este cunoscut local sub numele de M60T. Au fost modernizate în total 170 de tancuri ale armatei turce. Aceste tancuri şi-au făcut debutul în luptă în 2016 în timpul unei operaţiuni militare turceşti în Siria împotriva luptătorilor kurzi.