Simona e Olanda noastră. Despre tenis şi demoni

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Sever Gheorghe
FOTO Sever Gheorghe

Specialişti, sportivi, jurnalişti şi fani continuă să stoarcă finala feminină de la Australian Open ca pe un tricou năduşit sub soarele de la Antipozi.

De ce n-a câştigat Simona, de ce o să triumfe la Roland Garros, de ce a greşit la 4-3 în decisiv, de ce n-o să fie niciodată capabilă de mai mult, de ce Wozniacki e mai bună, de ce daneza nu merita trofeul.

Tristeţe portocalie

Pe 7 iulie 1974, la Munchen, planeta aştepta cu sufletul la gură deznodământul finalei de Campionat Mondial dintre Germania de Vest, aflată pe teren propriu, şi o echipă care juca într-un fel nemaivăzut: fotbalul total. Olanda lui Johan Cruyff a pierdut la Munchen un meci care părea câştigat din minutul 2. Avea să se termine 2-1 pentru Breitner şi Muller, iar suporterii din toată lumea ai portocalei mecanice nu şi-au putut reprima un suspin.

Pe 25 iunie 1978, Krol şi Haan, care străbătuseră din nou drumul spinos spre ultimul act, îi înfruntau pe pletoşii Argentinei, chiar pe “Monumental” din Buenos Aires. Fotbalul total a dus meciul până în prelungiri, dar a cedat în faţa furiei lui Kempes, împins de la spate de 75.000 de oameni. Lumea îşi aminteşte milioanele de papelitos ale iernii argentinene şi, din nou, o tristeţe portocalie.

halep

25 iunie 1978. Naţionala Olandei, înaintea unui meci de neuitat. FOTO Guliver/Getty Images


În fine, pe 11 iulie 2010, la Johannesburg, o altă echipă a Olandei intra pe teren purtând, pentru a treia oară, speranţele unei naţiuni. Robben şi Sneijder au dus meciul dincolo de cele 90 de minute, împotriva unei Spanii despre care se spune că n-o putea învinge nimeni atunci. Şi, din nou, tricourilor portocalii nu le rămânea decât să-şi fixeze o altă întâlnire, cândva, cu Fata Morgana.

Dincolo de eşec, Olanda e o campioană, pe care planeta a învăluit-o mereu cu simpatie. Rugaţi orice suporter să enumere echipele mari ale fotbalului. O să spună Brazilia, o să spună Germania şi Italia, poate Uruguay şi Argentina, toate cu statueta de aur în vitrină, dar n-o să uite sigur Olanda celor trei finale pierdute. Aşa cum campioană rămâne şi Ungaria lui Zsengeller şi Sarosi, din 1938, dar şi Ungaria lui Kocsis şi Puskas, din 1954, ambele generaţii încununate doar cu argintul.

Coşmarul lui Dorinel Munteanu

N-aţi simţit aprecierea lumii pentru Simona, de-a lungul maratoanelor sale într-un ianuarie australian, dar şi după pierderea celei de-a treia şanse? Foşti mari jucători de tenis, gazetari străini şi suporteri din Asia sau din America au găsit elogii pentru morişca din teren. Iar cea mai importantă reverenţă vine de la cotidianul britanic “The Guardian”, care concluzionează că, şi datorită lui Halep, şi datorită lui Wozniacki, turneul feminin a produs, în acest an, o impresie mai puternică decât cel masculin.

Înaintea finalei, Simona petrecuse 11 ore şi 31 de minute pe suprafaţa de joc, faţă de numai 9 ore şi 59 de minute ale Carolinei. Adică o oră şi 32 de minute în plus, adică 92 de minute. Irelevant? În 92 de minute, cât a durat meciul României cu SUA în 1994, pe “Rose Bowl”, la 40 de grade, Dorinel Munteanu, probabil cel mai bun atlet din rândurile Generaţiei de Aur, a văzut cum arată Infernul şi slăbit câteva kilograme.

Până în ultimul act de la Melbourne, jocul rezultatelor a făcut ca sirena coborâtă din basmele lui Andersen să nu înfrunte nici o jucătoare din primele 20 ale ierarhiei WTA, Rybarikova (poziţia 21) fiind cel mai bine clasată, în vreme ce Halep a dat piept şi cu numărul 6 (Pliskova), şi cu numărul 16 (Kerber). Victoria lui Wozniacki e una rotundă, fără fisuri, chiar dacă noul număr 1 mondial a avut un culoar mai bun, pe care a ştiut să alerge, drămuindu-şi consumul de energie. Aşa a găsit stropul de combustibil care a făcut diferenţa. După Australian Open, ea, Simona, rămâne Olanda noastră. Aşa cum nici lui Wozniacki, dacă ar fi pierdut, nu i-ar fi putut pune nimeni la îndoială anvergura de campioană.

Inelul

Într-un editorial inspirat, Cătălin Tolontan a văzut în efortul supraomenesc al lui Halep chinul hobbitului Frodo, în unul dintre cele mai frumoase poveşti ale omenirii. “Frodo e eroul principal, e cel care duce inelul, dar Sam, modestul său prieten, îl duce pe Frodo. Fără loialul Sam, Frodo nu va ajunge. Aşa e povestea cu Simona şi cu noi, după această trilogie a finalelor pierdute. Ea este eroul nostru, ea ne poartă speranţa şi inelul, dar va ajunge acolo dacă noi o vom duce pe ea, cu admiraţie, prietenie şi loialitate!”, încheie, cu candoare, ziaristul.

„E doar un meci de tenis, până la urmă”, a spus, cu aceeaşi candoare, şi Simona, când bliţurile s-au adunat asupra danezei. “Am plâns, dar acum pot zâmbi. Am fost din nou aproape, însă am rămas fără benzină în final. Ea a fost mai bună, mai proaspătă”.

Aşa cum o cunoaştem, fata cu rochiţă roşie îşi va continua drumul, cu tendoanele întinse ca în torturile medievale, cu privirea înceţoşată de broboanele de sudoare şi inspirând aerul rarefiat de orele lungi de pe zgură sau de pe hard. Şi va căuta văpăile Mordorului, ca să rămânem în trilogia lui Tolkien, pentru a topi neîmplinirea finalelor de Mare Şlem. Iar dacă Sauronul din noi nu va lăsa să iasă la lumină admiraţia, prietenia şi loialitatea, aşa cum speră Tolo, tot îi suntem datori Simonei. Măcar cu respect şi cu decenţă.
 

Acest articol poate fi citit şi pe www.alinpaicu.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite