Sfidarea suferinţei

Hotărât lucru: Patriarhia Română are o problemă fundamentală de relaţionare cu lumea. De nu mai puţin de cinci ani, conducerea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR) aşteaptă să intre la Părintele Patriarh.

Unii birocraţi eclesiali aduc grave prejudicii imaginii Bisericii noastre majoritare prin maniera în care expediază pe cei care, din varii motive, încearcă să dialogheze nu atât cu o instituţie, cât mai ales cu o instanţă morală. Or, foştii deţinuţi politici sunt, la rândul lor, tot o instanţă morală pe care, chiar dacă nu o înţelegi în totalitate, ai putea să o respecţi. La polul opus revoluţionarilor de meserie, cei care au înfundat puşcăriile comuniste s-au dovedit în toţi aceşti ani de după 1989 solidari cu proiectul de ţară al României.

Concret, foştii deţinuţi politici, indiferent de culoarea ideologică avută cândva, nu s-au grăbit să ceară pensii mari, nici funcţii şi nici să intre în cărţile de istorie. Cum vedem în activitatea politică a unora precum Ion Raţiu, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu, în primii ani de după ieşirea din totalitarism, prioritatea lor a fost complet alta: reconstrucţia democratică şi aderarea la structurile politice (Uniunea Europeană) şi militare (NATO) capabile să ne ofere garanţii de prosperitate şi siguranţă.  

Între timp, printr-o simetrie de două ori nedreaptă, dispar nu doar tartorii regimului de teroare, nejudecaţi, dar în egală măsură şi victimele acestora, insuficient onorate. Numărul deţinuţilor politici şi al deportaţilor scade razant de la o lună la alta. Cu ei seacă tot atâtea surse de istorie, mărturii nemijlocite, exemple de rezistenţă şi modele de caracter. Adică mai tot ceea ce lipseşte generaţiilor din urmă care cred că libertatea este un dat ireversibil, iar nu un dar pentru care alţii, necunoscuţi lor, au suferit şi murit cu decenii în urmă.

Revenind la dorinţa liderilor AFDPR de a dialoga cu Patriarhia pe marginea unor teme importante, aş sugera aceloraşi birocraţi să nu pună oprelişti inutile. La urma urmelor, pierde tot conducerea eclesială: afişarea ostentativă a dispreţului faţă de ultimii martori ai totalitarismului comunist dezlănţuit atrage după sine adâncirea acuzelor, fondate sau nu, de colaborare cu regimul trecut. În plus, nu este deloc pastoral să bruschezi pe propriii credincioşi, ţinându-i la distanţă şi sfidându-le astfel suferinţa. Adică starea de jertfă care defineşte teologia creştină.