Sergiu Nicolaescu şi stalinismul antum.Diatribă involuntară, în fraze foarte lungi (I)

0
0

După decapitatrea, la mijlocul anului trecut, a Institutului Cultural Român, cu scoaterea din funcţia lor benefică a criteriilor şi reformelor care, de-a-lungul unui întreg septenat, puseseră în lumina înaltei competenţe şi în circulaţie internaţională efectivă valorile româneşti de vârf, de la literatură la artele plastice şi nu în ultimul rînd la cinematografie;


Din anul cu ghinion anunţat 2013, înapoi, în 1949-1953

adică după propulsarea în avanscena instituţională a figurii lugubru-tenebroase a neopolitrucului Andrei Marga, care a reinventat anatemele tematist-teziste ale proletcultismului şi ceauşismului, cu acuze la adresa unor închipuite devieri ale literelor şi artelor române;

Drept pentru care, în toamna trecută, cel mai însemnat scriitor român în viaţă – l-am numit pe Mircea Cărtărescu – a declarat că e pentru prima dată cînd se gîndeşte să se expatrieze, spre a nu risca să fie huiduit pe stradă, într-o ţară care „se scufundă”.

Iată că, din primele zile de lucru ale anului cu ghinoin anunţat 2013, busculada pronunţărilor publice personalizate ori anonime, de la intrarea şi de pe trotuarele adiacente ale Cercului Militar Naţional, unde se afla depus sicriul cu corpul neînsufleţit al cineastului politician Sergiu Nicolaescu, pronunţări potenţate frenetic şi dilatat, explicit ori subliminal, prin canalele de ştiri distorsionate antireformist, recte România TV – Ghiţă şi Antena 3 – Voiculescu, cărora li s-a raliat solemn TVR 1 – Săftoiu, dar nici celelate televiziuni n-au rezistat valului.

Iată că evenimentul mediatic astfel fabricat a instituit vectorii unor involuţii socio-culturale în cascadă , ameninţându-ne, pentru prima dată în ultimele şase decenii, cu ceva din respiraţia, atmosfera şi terminologia uitată sau de puţini ştiută a anilor de sfîrşit şi culminaţie ai stalinsimului antum: 1949-1953.

Mahalaua neaoşă, întrecută  de doctrinarii vindicativi

În chiar ziua numitului deces, am aprins într-un fel o lumânare şi am păstrat un moment de reculegere, în intimitate, apoi manifest, prin ceea ce am răspuns ziarelor România liberă şi Adevărul – în cazul ultimului pentru ediţia online, sub titlul dat de redacţie Sergiu Nicolaescu a excelat în corectitudine şi profesionalism, titlu care extrapola referirile la unele filme şi comportamente ale cineastului încă neinstalat pe deplin ca politician activist, la vârsta tinereţilor sale, din prima parte a anilor ’70 ai secolului trecut.

Dar, la o săptămână după declanşarea tapajului mediatic speculativ-subcultural, care ne-a întunecat începutul de an incomparabil mai grav decât doliul respectiv, odată cu epuizarea cuvenitei lumânări nonfigurative, reculegerea ne este confiscată zilnic şi crescând de stupefacţie, în faţa parazitismului elefentiazic agresiv al resentimentelor obscure şi al malversaţiilor vindicative care au transformat doliul în optimul lor debuşeu, nesperat şi fără precedent, după relativa reţinere ce li s-a impus timp de 23 de ani, graţie Revoluţiei Române din decembrie 1989.

Nu e vorba, deci, de peroraţiile şi scandările vehemente prea evident afundate în mahalaua neaoşă, pe temele sicriu-acoperit-descoperit, incinerare-înhumare-cu-sau-fără-slujbă-religioasă, de-ce-era-alb pardesiul-ori-halatul-purtat-de-văduvă, dacă-decedatul-a-avut-0-1-sau-6-copii-moştenitori ş.a.m.d.

Nu. Mă refer la pronunţările cu ştaif doctrinar, cu pretenţii de evaluare şi ierarhizare ultimativă, atotcuprinzătoare, profesionistă sau amatoare, aceasta nu mai puţin sentenţioasă şi autolegitimată, privindu-l pe decedat, dar şi întreaga epocă şi toată istoria trecută, prezentă şi viitoare pe care el o reprezintă, cinematografic şi nu numai, la scară naţională şi automat universală.

Geo Saizescu şi Ioan Cărmăzan, Gigi Becali şi Florin Condurăţeanu, dar şi un etern curtean medieval

Şi cine s-a erijat vocal, lângă treptele de intrare ale Cercului Militar, în trena venerabilului sicriu, privilegiaţi ei de prim-planurile şi microfoanele oficinelor predestinate să stoarcă tot profitul malversatil din nefericitul moment?

Numai 2 (doi) dintre regizorii de film – numai doi, dar „unul şi unul!” -, care nu puteau fi alţii decât nomenklaturiştii de duzină şi periferie ai breslei, de prea compromisă şi penibilă aducere aminte, din neantul în care s-au instalat de mult timp şi definitiv, Geo Saizescu şi Ioan Cărmăzan.

Şi unde le va fi fost afişata consideraţie a patronilor televizorici şi a stipendiaţilor lor, faţă de memoria celui ce ne părăsea, când celor doi emuli de a o asemenea teapă le-au urmat - în momentul cheie al scoaterii sicriului din clădirea aferentă către ultimul drum, spre crematoriul municipal -, le-au urmat tocmai comentariile haiosului de circ Gigi Becali şi ale fiorosului OTV-ist-PPDD-ist Florin Condurăţeanu, ultimul în direct, cu figura-i patibulară, atît de bine valorificată cvasi-cinematografic de lupa nemiloasă a micului ecran?!

Trebuie spus însă că – să evit cacofonia, deşi n-ar trebui – corala nomenklaturiştilor de duzină şi periferie, de ultimă oră ori veniţi din culisele Epocii de Aur ceauşiste – nu se putea dispensa de un super-patron, căutat în persoana gonflată a unui „akademik” cu verb gongoric, de etern curtean medieval, care să fie purtat precum moaştele de ocazie de pe un canal TV pe altul. Iar singurul perfect potrivit pentru acest rol s-a dovedit Răzvan Theodorescu, fostul ministru pesedist al Culturii din anii 2000-2004, anii instituţionalizării restauraţiei mediocrate în cinematografia română, sub titulatura afanisită Colegiul Consultativ al Centrului Naţional al Cinematografiei.

Comitetul Politic Monocolor sau Banda Celor 11

Inventată solomonic de ministrul însuşi, titulatura Colegiul Consulatativ masca – blestemata cacofonie nu ne iartă! – conflictul de interese al unui camarad de partid, nimeni altul decît senatorul Sergiu Nicolaescu, uns preşedinte al mascatului Consiliu de Administraţie al instituţiei, supranumit ad hoc de subsemnatul, în Observator cultural, Comitetul Politic Monocolor şi, in extremis, Banda Celor 11. CPM/Bandă din care – „ce ciudat, ce bizar şi ce coincidenţă!” (l-am citat cu apropo involuntar pe autorul Rinocerilor) – făceau parte la loc de frunte, ca reprezentanţi ai regizorimii române, taman înainte pomeniţii Geo Saizescu şi Ioan Cărmăzan.

Conflict de interese supra-etajat, fiindcă fie iertatului Sergiu Nicolaescu i s-a conferit concomitent şi funcţia de preşedinte al Comisiei de selecţie a primului concurs de proiecte fraudat la CNC, în vara lui 2001. Vară în care CPM/Banda Celor 11 a mai avut o preocupare majoră, susţinută în presă prin repetate şi energice enunţuri extrem de sugestiv antologabile, ale – fatalitate, la unison! –  eternului curtean medieval şi senatorului în conflict de interese, întru descalificarea şi excluderea din funcţia de director al Studioului Cinematografic al Ministerului Culturii a unicului cineast român din deceniile anterioare care trecuse cu bine, ba chiar cu brio, peste pragurile Revoluţiei din 1989 şi ale noului secol: Lucian Pintilie .

Vom reveni, cu noi episoade din încă nebotezata Epopee Cinematografică Desecretizată, cu Sergiu Nicolaescu în rolul principal.
                                                                       
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite