Ce este în spatele Legii Cinematografiei? Un mister perpetuu în dezbaterea Ministerului Culturii

În 2016, asistăm la proteste în cascadă, cu scrisori deschise pe parcursul câtorva luni, din partea reprezentanţilor patentaţi ai vechii conjuraţii, împotriva a ceea ce se prefigurează a fi un nou sistem creativ şi promoţional. Legea Cinematografiei se află în dezbatere la Ministerul Culturii şi a iscat numeroase controverse în ultima perioadă, cu scrisori vehemente din partea unor cineaşti, care au cerut demisia ministrului Corinei Şuteu.

Spectaculoasă răsturnare de situaţii în viaţa publică a cinematografiei, foarte expresivă în 2016, la intrarea în al patrulea lustru al Noului Cinema Românesc. Dacă în întreg deceniul 2001-2010, n-a prea existat an fără impropriu şi nedrept numitele „scandaluri”, provocate de virtualii şi apoi efectivii protagonişti ai NCR, împotriva sistemului reprezentat de Centrul Naţional al Cinematografiei şi de uniunile şi asociaţiile de breaslă instituţionalizate antireformist şi antivaloric, iată că – după un interval de relativă acalmie – rolurile s-au inversat.

În 2016, asistăm la proteste în cascadă, cu o a doua scrisoare deschisă pe parcursul câtorva luni, din partea reprezentanţilor patentaţi ai vechii conjuraţii, împotriva a ceea ce se prefigurează a fi un nou sistem creativ şi promoţional. Acesta figurat în speţă de grupul de lucru pentru un nou proiect legislativ în branşă, avîndu-i în frunte pe Cristian Mungiu şi Tudor Giurgiu, sub auspiciile ministrului Culturii în funcţie, Corina Şuteu – cel dintâi dregător la acest nivel care, dincolo de antecedentele concrete, şi-a declarat manifest sprijinul pentru Noul Cinema, făcând din cinematografie o prioritate a mandatului său.

Ziceam „reprezentanţi patentaţi”, fiindcă nimănui minimal informat filmografic şi cu atât mai puţin unui artist de elită şi fervent nonconformist, precum Victor Rebengiuc (prezent la dezbaterea de acum câteva zile de la Ministerul Culturii, pe marginea noului proiect legislativ), nu putea să-i scape ce filme au în spate semnatarii în recidivă a recentei scrisori deschise către primul ministru Dacian Cioloş.

Cine sunt semnatarii

Cine nu-şi aminteşte verdictele cu care critica non-clientelară a trebuit să întâmpine, din 1989 şi din 2000 încoace, „cele mai proaste filme româneşti ale tuturor timpurilor”, semnate de semnatarii noii misive (în ordinea autofixată) Ioan Cărmăzan, Marius Barna, Cornelia Paloş, Cătălin Saizescu sau Adrian Popovici, care şi l-au pus în cap de listă pe fostul operator emerit Cristian Comeagă, infestat de vechea maladie a branşei sale, de a se erija producător şi regizor factotum, ca în stridenta încropeală veleitară din 2015, Cel ales? Şi era fatal ca formaţiunea să se forjeze cu concursul vechiului client al campaniilor de presă din primii ani 2000, „nededat la scris/citit”, Decebal Mitulescu, cu adausul la semnătură „fost director CNC”. Spre a se şti că el e cel ce a patronat iniţial traficul de influenţă suspect de fraudă, potrivnic proiectelor de filme ale tinerilor cineaşti de mare talent .

Şi tot de fatalitate ţine împingerea în avangarda plutonului contestatar (ei sunt mulţi: 58) a numelui unui cineast valid în partea consistentă a filmografiei sale, Radu Gabrea, dar legiuitor fără vocaţie nr. 1 din 1997 (ca fost preşedinte ONC, cum era cazul să se specifice), la sorgintea metehnelor fără leac ale reglementărilor „decapitate şi fără coloană vertebrală” (cum s-a scris în epocă), utile în identificarea surselor şi căilor de finanţare ale filmelor, dar cu toate porţile larg deschise flagrantelor deturnări.

Sentinţe prăpăstioase

Răsturnarea de situaţii este însă violent asimetrică, departe de ceea ce o anumită miopie duce la imaginea egalitaristă a unei gâlceve între două tabere de pe acelaşi palier, comparabile şi compatibile. Or, dacă performanţele Noului Cinema şi-ar adjudeca probabil lejer, de pe parcursul a 15 ani, două treimi dintr-un Top Twenty al filmelor autohtone din 1912 încoace, e sigur că, exceptând un titlu sau două ale lui Radu Gabrea, nici unul dintre produsele comilitonilor citaţi nu s-ar putea apropia nici de ultimele locuri ale unui Top Two Hundred.

De unde şi o disproporţie compensatorie pe dos, la fel de vertiginoasă, între termenii şi tonalităţile contestaţiilor din deceniul precedent şi cele din 2016. Dacă marca exprimărilor publice ale NCR-ului incipient, refuzat de establishment–ul local şi care ar fi pierit în faşă fără sprijinul festivalurilor internaţionale şi al Noii Critici, dacă protestele respective frizau uneori o nonşalantă moleşeală coniventă, gata parcă de pactizare cu vrăjmaşul, misivele din acest an sunt la polul opus.

Într-un amestec prea specific de truisme sofistice şi factologie contradictorie, ele abundă în procese de intenţie şi sentinţe prăpăstioase, ordonate într-un decalog punitiv numerotat până la punctul 9, pentru ca ultimele alineate să fie rezervate cererii de demitere a ministrului în funcţie.

Nonsensul absurdităţilor enorme, privind acţiunile care „ar întoarce cinematografia în zilele comunismului” – „cinematografia ar fi complet etatizată”, prin faptul că unele filme ar fi „susţinute din bani publici până la 100% din buget, exact ca în comunism” ş.a.m.d., maschează fără succes direcţia ranchiunei ariergardei retardatare.

Un slogan infamant al nostalgiei subproduselor bugetivoare de altădată: „din ce în ce mai rar au fost finanţate şi alte filme decât cele croite special pentru festivaluri…”, inamicul nr. 1, arătat cu un deget bont, fiind „angrenajul care parazitează cinematografia românească la adăpostul premiilor şi aprecierilor internaţionale…”. Vai, vai, vai!

Simetrii bizare

Din păcate, fiinţează însă şi unele simetrii bizare. Prin nu ştiu ce blestem al apelor freatice, veritabil mister al unei autarhii artizanale inconturnabile, lacuna esenţială a reglementărilor filmice din 1997 încoace se perpetuează şi în elaborările grupului de lucru, altminteri eminent, de la actualul Minister al Culturii. Iar zilele şi săptămânile sunt numărate, în răgazul de care dispune doamna ministru, spre a organiza ea însăşi, nu prin interpuşi de ocazie şi logoreici, o dezbatere mai aplicată, cu o sferă tematică mai restrânsă decât cea din 2 august, redusă chiar la un singur punct:

Soluţii pentru reglementarea prin lege a căilor şi modalităţilor de constituire şi funcţionare, cu proporţiile, compoziţia şi competenţele cuvenite ale organismului de decizie şi ale celor de lucru din cadrul Centrului Naţional al Cinematografiei.

Fiindcă, dacă noutatea la acest punct a noii legi ar consta în formulări precum „Consiliul de Adminstraţie format din 7 membri”, „cu 5 membri la propunerea cineaştilor şi uniunilor de cineaşti” ş.a.m.d., reinstiţionalizarea profesionistă a cinematografiei ar rămâne o vorbă în van, inventarul exhaustiv al problemelor ar fi fără nici un folos, spulberabil la primul asalt al unei restauraţii mediocrate bis, de după decembrie 2016, pentru care misivele din primăvara şi vara anului în curs n-au fost decât nişte salve pregătitoare de artilerie.