Secretul succesului? Să înfurii cât mai mulți oameni!
0Țipete, îmbrânceli, vandalisme, înjurături și bătăi în toată regula la ușa Teatrului Național. S-a întâmplat nu la București, ci la Sofia, unde zeci de oameni furioși au încercat să oprească o comedie scrisă fix acum 130 de ani, pe motiv că este ofensatoare pentru poporul bulgar. Este vorba despre „Armele și omul”, de George Bernard Shaw, pe care românii curioși o pot vedea la Teatrul Odeon sub titlul „Soldatul de ciocolată”, în regia lui Andrei Șerban (și care, iată, s-ar putea alege cu supratitlul bulevardier „Piesa care a scos bulgarii în stradă”).
La sud de Dunăre, inamicii lucrării dramatice au afișat bannere de protest, au aruncat saci cu gunoi înspre spectatorii veniți la premieră și l-au scuipat și lovit pe regizorul de animaţie Theodore Ushev, nominalizat la Oscar, pe când încerca să intre în teatru. Și directorul instituției, Vasil Vassilev, a avut parte de același tratament, atunci când a încercat să vorbească cu demonstranții. Încolțit și agresat, el a avut nevoie de sprijinul polițiștilor pentru a scăpa teafăr.
Dar ce anume a inflamat atât de rău spiritele bulgarilor? Faptul că două dintre personajele principale ale piesei, ofițerii Pavel Petkov și Sergius/Serghei Saranov, sunt portretizate ca fiind niște falși eroi, infatuați și lași, succesele lor militare – și, prin extensie, ale națiunii – din timpul războiului cu Serbia (1885) datorându-se lipsei de muniție a adversarilor, și nicidecum vitejiei proprii. Cei doi purtători de uniformă iau în derâdere și cariera în armată, unul afirmând că „la urma-urmei, milităria e un business”, iar celălalt fiind dispus să lase baltă imediat viața cazonă. Ba mai mult, maiorul Pavel Petkov face și niște considerații nemăgulitoare privitoare la igienă, declarând că „spălatul zilnic este un extremism periculos”, că bunicul său a trăit până la 90 de ani fără să facă baie niciodată și că englezii care promovează asiduu îmbăierea „au de fapt o climă mizerabilă, care-i obligă să se spele des”.
Luând ad litteram textul lui Shaw, protestatarii de la Sofia consideră că el lezează demnitatea Bulgariei și contrazice „valorile naționale și creștine”, cerând ca acesta să fie interzis, iar regizorul John Malkovich – expulzat! Degeaba a explicat actorul-regizor american că Bernard Shaw nu a scris o piesă istorică și că „nu a spus niciodată că aceasta este o poveste adevărată”. Furioșii bulgari, încurajați și de unele organizații culturale și politice, au pus gând rău spectacolului, fiind deciși să-l împiedice cu orice preț. Ceea ce l-a determinat pe Malkovich să constate amar că „Din ce în ce mai multor oameni le place să cenzureze lucrurile cu care ei nu sunt de acord".
Habar nu avea Bernard Shaw ce vâlvă va face o scriere a sa de tinerețe și cum îi va confirma timpul ideile! Ridiculizarea ipocriziei și a prețiozității unor categorii sociale, ironizarea sentimentelor exprimate bombastic (falsul patriotism, eroismul de paradă, dar și iubirea schimbătoare), satirizarea xenofobiei și a dorinței de parvenire, toate acestea fac ca „Armele și omul” să fie o piesă în continuare foarte actuală. Însuși regizorul Andrei Șerban povestea că la Teatrul Mic din Sankt Petersburg, acolo unde a montat-o anterior, o replică a zguduit realmente sala. Când ofițerul Sergius, rivalul la inima Rainei, îl ia peste picior, întrebându-l dacă averea cu care se laudă îl face „împăratul Elveției”, căpitanul Bluntschli, mercenar în armata sârbă, răspunde: „Am rangul cel mai înalt – sunt cetățean liber al unei țări libere! Aplaudați!” O frază care stârnește entuziasm, mai ales în societăți unde subiectul libertății este problematic sau zgândăre răni mai vechi.
De mare actualitate sunt și reflecțiile pe marginea războiului, indiferent care ar fi acela. Ca militar profesionist, Bluntschli afirmă că „nouă din zece soldați sunt idioți”, iar comandanții lor nu sunt mai breji, și că după două zile pe front devii „speriat ca un șoricel”. Sergius îl completează: „Războiul, visul eroilor și al patrioților, e o mare înșelătorie, o escrocherie!” Nu în ultimul rând, aparițiile recurente ale ofițerului rus, figură constant amenințătoare, dar caraghioasă în manifestările răcnit-cazone, reprezintă și ele o punte pe care Bernard Shaw pare s-o fi aruncat peste timp, până în zilele noastre.
Și dacă englezii s-ar putea supăra, la rândul lor, pentru felul în care irlandezul Shaw i-a pomenit în text, și românii ar avea motiv de iritare vizavi de versiunea de la Odeon a piesei. În două rânduri, tânăra Raina Petkov, fiica maiorului Pavel, se laudă că familia sa, din elita societății, are poate singura încăpere-bibliotecă din Bulgaria și merge „la Opera Națională din București, atunci când spectacolele nu sunt anulate” (sic!). S-ar putea bănui o intervenție în text a lui Andrei Șerban, mai ales că regizorul a și colaborat cu ONB. Dar referirea la Opera bucureșteană chiar îi aparține lui Bernard Shaw, nu însă și completarea legată de comportamentul neserios.
Cu atâtea pricini de enervare, am putea spune că dramaturgul și-a atins scopul. Cum singur mărturisea, „Secretul succesului constă în a provoca indignare unui număr cât mai mare de oameni.” Iată că i-a reușit.
Se încarcă comentariile...
