Secolul V: Barbarii cuceresc Roma

Secolul acesta este unul de mare confuzie și disperare. Pe lângă amestecul populațiilor, foametea, atrocitățile barbarilor, molimele fac începutul unei lungi perioade de dezastre care va dura până prin secolul al X-lea. Este începutul lent al unei noi civilizații, pe ruinele Antichității

În 407 încep năvăliri pustiitoare asupra Italiei, Galiei și Spaniei. Vizigoții lui Alaric intră în Roma în 410. Vandalii trec în Africa în 429 și supun provinciile romane. Între 441-443 anglii și saxonii cuceresc Britania. Pe la 434 ia naștere Imperiul Hunic al lui Attila, care, deși de scurtă durată, va zgudui Italia. Tot acum apar și burgunzii al căror rege – Gunther – moare încercând să supună Galia, moartea sa constituind punctul de pornire al epopeii Nibelungilor. Francii pătrund în Belgia și apoi în Galia. Triburi germanice ard și jefuiesc Roma, iar în 476 Imperiul Roman de Apus se prăbușește. În 493, regele ostrogot Teodoric cucerește Italia apuseană și, instalat la Ravenna, domnește 30 de ani „cu dreptate" și respect pentru civilizația romană.

Cât privește viața intelectuală, secolul al V-lea este dominat de controverse religioase, al căror centru se stabilește în Antiohia, unde exista o școală teologică. Tot acum începe să se constituie un adevărat cult al sfinților și al martirilor, care va ajunge la apogeu în secolul următor. Secolul al V-lea nu este doar o prăbușire politică, ci o schimbare de sensibilitate. Antichitatea moare lent, iar în locul ei se naște o lume care nu mai caută armonia, ci mântuirea. Dacă Roma cade, ideea de ordine rămâne – dar se mută din cetate în cer.

Încă din prima jumătate a secolului, în Bizanț se dezvoltă istoriografia bisericească prin Socrates, Sozomenus și Theodoret, care, printre altele, dau date interesante despre organizarea Bisericii în Tracia. Sozomenus relatează despre comunitățile creștine din Scythia Minor și în special din Tomis (în Historia ecclesiastica).

Cărturarul care a lăsat cele mai interesante informații despre acest secol este SILVIAN (Salvian din Marsilia, 400-490), călugăr care a scris un tratat Despre cârmuirea lui Dumnezeu (De gubernatione Dei), în care încearcă să explice cauzele invaziilor barbare. El face o caracterizare celebră: poporul saxon este crud, francii sunt perfizi, gepizii – neomenoși, hunii – nerușinați. În viziunea lui, popoarele barbare s-au impus prin superioritatea armelor, dar mai ales pentru că au nimerit în mijlocul dezastrului general. De asemenea, Silvian vorbește despre situația cetățenilor simpli, care, supuși mizeriei și privațiunilor, se refugiau în comunitățile barbare, în special la la nord de Dunăre, în comunitățile goților. Întreaga lucrare susține ideea că civilizația romană s-a sinucis, adică s-a destrămat din cauze interne. Este primul secol în care Europa începe să se explice prin vină. Pentru Silvian, Roma nu e înfrântă de barbari, ci de propriile păcate. Această idee va marca întreaga gândire medievală, iar în ceea ce mă privește, mi-a dat imboldul de a-mi căuta rădăcinile (mi-a inspirat romanul Nas de bulgar).

Filozoful acestui veac este PROCLOS (412-485), ultimul dintre neoplatonicienii formați la școala lui Plotin. El a avut o influență decisivă asupra teologiei ortodoxe, căci și Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul au ajuns la Platon prin intermediul operei sale. A scris Teologia platoniciană și Elemente de teologie.

Tot acum se pare că a trăit și PSEUDO-DIONISIE AREOPAGITUL, probabil un călugăr sirian, continuator al lui Grigore din Nyssa și elev al lui Proclos. Prin scrierile sale mistice, face începutul teologiei medievale și aș zice că deschide și drumul literaturii. A scris Ierarhia cerească, Ierarhia ecleziastică, Numele divine și Teologia mistică. El crede că există o ordine sacră, în care fiecare om își are locul lui, în funcție de gradul de perfecțiune la care a ajuns. Devenirea umană cuprinde trei faze: încarnarea, convertirea și îndumnezeirea. Puterea lui Dumnezeu, care este fără margini, se împrăștie și pătrunde în toate lucrurile și menține ordinea universală. În Teologia mistică, afirmă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în ordine umană. El este în toate fără a cunoaște limitele vieții umane sau distincția dintre bine și rău. Areopagitul definește această stare a dumnezeirii printr-un paradox devenit celebru: lumina întunericului divin. În context, țelul omului este de a căpăta revelația trecerii dincolo de lumină, prin extaz.

Prin această viziune asupra lui Dumnezeu, Dionisie Areopagitul pune bazele teologiei apofatice (negative). Traduse în latină, operele sale au fost redescoperite în secolul al IX-lea și adoptate de creștinismul occidental.

Preocupările intelectuale de tip tradițional  sunt minore sau pierdute. Din acest motiv opera lui BOETIUS (480-524), scriitor latin de talent mediu, a constituit pentru medievali principala sursă de reconstituire a filozofiei grecești. El a creat un studiu de meditație existențială: Consolarea filozofiei.

Cât privește literatura, aș menționa romanul în versuri Cyprian din Antiohia, scris de împărăteasa EVDOCHIA-ATENAIS, cunoscută mai ales ca Aelia Eudocia Augusta (400-460). Mi-am imaginat-o mereu pe împărăteasa aceasta, scriind la fereastră, printre atrocitățile acestui veac. Considerat doar poem, pentru mine rămâne un roman, chiar unul de aventuri. Evident rădăcinile se află în numeroasele hagiografii bizantine, Biserica văzând în el povestea unui martir de la începuturile creștinismului. Evdochia, fiica unui filozof grec, cu o solidă cultură, bazată pe opera lui Homer, este un personaj dominant al secolului: împărăteasă, păgână convertită la creștinism, canonizată după moarte. Romanul ei scris în hexametri, abordează pentru prima oară tema pactului cu diavolul, anticipând mitul faustic. Magicianul Cyprian încearcă s-o cucerească pe Iustina. Puterile sale magice au fost dobândite după ce a făcut o înțelegere cu diavolul. Cyprian deține cărți magice și știe să facă numeroase vrăjitorii, însă niciuna dintre acestea nu-l ajută să fie iubit. În cele din urmă el rupe înțelegerea diabolică și moare împreună cu virtuoasa Iustina. Ortodoxismul a recuperat-o mitologic,  iar numele ei intră în circuit folcloric.

Evdochia a mai scris și alte poeme și a repus în circulație opera lui Homer.

În India trăiește acum cel mai important poet clasic de limbă sanscrită – KĀLIDĀSA (350-472. El a rămas în istoria literaturii prin drama în versuri Śakuntalā. 

Subiectul este luat din Mahābhārata: Śakuntalā pierde inelul dăruit de soțul ei, regele Dusyanta și prin aceasta și posibilitatea de a mai fi recunoscută. Când lui Dusyanta îi este adus întâmplător inelul găsit de un pescar, el își amintește de soția sa și pleacă s-o caute. Finalul este fericit: Śakuntalā și fiul ei, Bharata, sunt repuși în drepturi, iar Dusyanta înțelege că destinul lui va fi continuat de Bharata.

N-o să închei înainte de a-i pomeni pe  doi mari poeți chinezi: TAO YUANMING (365-427), creator al poeziei bucolice în care inserează și idei daoiste, și XIE LINGYUN (385-433), poet budist, creator de pasteluri. Dar și mai mult mă leagă de China și de secolul acesta o culegere de povestiri fantastice, intitulată Însemnări cu privire la unele lucruri ciudate, scrisă de REN FANG (460-500). Acum budismul chinez își capătă autonomia și începe să fie privit ca o doctrină intelectuală, datorită strădaniilor a doi călugări: HUIYUAN și KUMARAJIVA.

Pe scurt, în secolul al V-lea, gândirea europeană se află în declin, iar despre civilizația greco-latină mai există doar o amintire vagă.

Biblio

  Kālidasā – Śakuntalā (trad. Eusebiu Camilar), ELU, 1964

  Kālidasā – Śakuntalā (trad. George Coșbuc), Ed. Librăriei C. Sfetea, 1897

  Dionisie Areopagitul – Despre numele divine. Teologia mistică, Ed. Institutul European, col. Mit și religie, 1993 (trad. Cicerone Iordăchescu și Theofil Simenschy)

După Doina Ruști - Istoria culturii umaniste, 2004