Secolul Luminilor

Secolul al XVIII-lea m-a atras dintotdeauna prin amestecul său de rațiune și mister, de invenție și aventură, de disciplină intelectuală și neliniște. Este veacul Enciclopediei, al marilor sisteme filozofice, al încrederii în educație și în progres, dar și al automatelor, al societăților secrete, al alchimiștilor și al aventurierilor care promiteau elixiruri și miracole.

În Europa, iluminismul schimbă radical felul în care omul se raportează la cunoaștere, la libertate, la religie și la societate. În țările române, aceleași idei pătrund prin școli, traduceri, cărturari și călători, dar și prin lumea atât de amestecată a secolului fanariot. Poate tocmai de aceea m-am întors de mai multe ori, în romanele mele, la acest veac: nu pentru pitorescul lui, ci pentru clipa de răscruce în care lumea veche începe să se destrame, iar cea nouă nu și-a găsit încă forma.

În acest secol dorința de libertate spirituală se manifestă printr-o curiozitate generală și printr-un discurs defulator. Opera lui Kant reprezintă punctul cel mai înalt al secolului.

Enciclopedia

Lumea acestui veac vrea să se informeze repede, superficial și cu efort minim, așa după cum afirmă o revistă, pe la 1715: ne place să știm, dar vrem să învățăm fără osteneală și în scurt timp. Este un veac de efervescență creativă îndreptată în special spre invențiile ciudate: minunile tehnologice (păpuși mecanice, baloane zburătoare, mașinării bizare) care stârnesc interesul unanim. Dorința de informare enciclopedică favorizează apariția dicționarelor și a cărților de vulgarizare științifică. Din acest spirit se naște un curent ideologic numit iluminism și care înlocuiește idealul cărturarului erudit și izolat în universul literelor cu cel angajat în luminarea oamenilor simpli. Acest deziderat conduce în primul rând la dezvoltarea și modernizarea învățământului. În multe țări europene se înființează școli cu predare în limba maternă, se redactează manuale și cărți de informare generală, cultura umanistă este înlocuită cu științele pozitive. Se impune de asemenea o simplificare a metodei de cercetare, se militează pentru accesibilizarea informației. Aspirația spre fericirea individuală contribuie fundamental la schimbarea sistemului valoric, în sensul că omul își caută împlinirea renunțând la regulile și prejudecățile care îl incomodează. Dorința de eliberare a rațiunii de sub canoanele bisericești, dar și fuga din fața adevărului revelat vor naște un nou curent religios – deismul – care pornește de la premiza că Dumnezeu se află în sufletul omului, el este Ființa supremă, iar templele, ritualurile, dogmele îngreunează accesul la divinitate. În principiu, deiștii nu neagă existența lui Dumnezeu, ci refuză, în spiritul tezelor lui Locke, discuțiile despre natura sau despre cauzele dumnezeirii. Evadarea în natură aduce și o atitudinea morală mai tolerantă. Generozitatea, virtutea, omenia sunt principiile fundamentale ale acestui veac. Literatura ilustrează schimbarea prin teme precum căutarea spațiilor exotice, refugiul în insule pustii, unde aventurierul reinventează viața socială, ajutat de puritatea bunului sălbatic, de reîntoarcerea la esențele vieții. Tot din nevoia de  evadare sunt reînviate teme precum utopiile și societățile secrete. Spiritul general al secolului al XVIII-lea este dominat de optimism, de o încredere totală în rațiune. De aici se ivește admirația pentru despotul luminat și reformator, ceea ce constituie un prim pas spre spiritul revoluționar al veacului următor.

Evenimentul cel mai important al secolului îl constituie apariția Enciclopediei franceze, un dicționar universal de arte, științe și meserii, pentru a cărui elaborare se vor aduna cărturari vestiți ai vremii, precum Diderot, d'Alembert (care sunt și coordonatorii lucrării), Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Jaucourt. Deși existase înaintea ei o lucrare asemănătoare în Anglia (Cyclopaedia lui E. Chambers), pentru că a răspuns la momentul potrivit dorinței de informare rapidă, Enciclopedia s-a impus în toată Europa prin traduceri și imitații. Aducând informații diverse, pe înțelesul tuturor, fără pretenții academice, în articole inegale valoric, Enciclopedia a schimbat modul de gândire al secolului, direcționând energiile din planul religios spre societate, motiv pentru care a și fost proscrisă de Biserică.

Gânditorii iluminiști încearcă să redefinească lumea pornind, mai cu seamă, de la observații sociale. Un bun exemplu îl constituie opera lui Carl Linné (1707-1778), care nu numai că revoluționează științele naturale, dar, sedus de o filozofie a naturii, face observații atente asupra animalelor și găsește coincidențe între societatea oamenilor și modul de viață al diferitelor viețuitoare (de pildă, vorbește despre o republică ginocratică la albine).

MONTESQUIEU (1689-1755), pe numele său întreg Charles-Louis de Secondat, baron de la Brède și de Montesquieu, filozof și literat de marcă al iluminismului francez, are o contribuție de seamă și în modernizarea științelor juridice. El a scris o lucrare intitulată Spiritul legilor, în care dezvoltă ideea că orice lege trebuie alcătuită în funcție de specificul fiecărui popor, adică trebuie să decurgă din legi naturale. Fiind o ființă inteligentă, omul are nevoie totodată de legi care  să corespundă naturii intelectului său. Rostul legilor este acela de a-l chema pe om la obligațiile sale de ființă rațională, adică de a-l readuce la Dumnezeu, de a-i reaminti obligațiile sociale, de a-l confrunta cu sine însuși, de a-i inocula respectul pentru valori. Principala sa operă este una literară: Scrisori persane. Creație satirică și moralizatoare, tributară clasicismului, această pseudocorespondență este pusă pe seama unor persani (Rica și Usbec), care vizitează Franța și își povestesc impresiile în scrisori către prieteni. Lucrarea se compune din reflecții, comentarii asupra legilor, moravurilor și mentalităților, precum și din portrete care ilustrează societatea franceză, în ceea ce are ea șocant și insolit pentru ochiul străinului. Scrisori persane este opera unui cărturar rafinat, înzestrat cu spirit critic și cu umor fin.

Considerat cel mai incisiv gânditor al acestui secol, VOLTAIRE (1694-1778), pe numele său real François-Marie Arouet, a consolidat deismul prin teze filozofice. El îndeamnă ființa să-și accepte limitele, definind, în Dicționar filosofic, omul religios (teistul) al epocii sale. Dumnezeu este de necunoscut pentru om, așa după cum o clădire este de neexplicat pentru un greiere. De aceea, adevăratul credincios nu trebuie să-și pună întrebări în legătură cu natura Lui, ci trebuie să se limiteze la simpla adorație, care a precedat toate marile sisteme religioase. Iubirea divină înseamnă milă față de semeni și supunere fără rezerve față de Dumnezeu. Omul religios nu se înregimentează, nu aparține unei religii sau unei secte, ci cunoaște un limbaj universal, cel al credinței. În  Eseu asupra moravurilor, Voltaire vorbește despre atrocitățile de tot felul care s-au petrecut de-a lungul istoriei și concluzionează că marile evenimente (războaie, masacrele colonizării, conflictele religioase) alcătuiesc o istorie a crimelor, în care transpare însușirea de căpătâi a oamenilor: ignoranța. Neavând acces la adevăr, ființa este condamnată să se îndoiască și să se refugieze în muncă și în veselie. Pentru cel înțelept mai există și consolarea acțiunii, căci el trebuie să amelioreze viața celorlalți, făcând legi mai bune și îndreptându-și energiile spre un trai prosper. Respingând filozofia veacului trecut, se declară totuși adeptul lui Locke, căci Spinoza este lipsit de claritate, Leibniz, deși genial, este ridicol și șarlatan, iar față de Pascal are o adevărată aversiune (Scrisori filosofice). Voltaire se considera eliberat de îndoială, deoarece a înțeles că omul își află un loc precis în ordinea universului, anume de a merge spre societatea oamenilor și de a o perfecționa, nu de a-și pune întrebări fără răspuns. Nu există un Dumnezeu pentru cei puțini și aleși, ci un Dumnezeu fără mânie și universal, la care se poate ajunge prin exercițiul rațiunii. Din cauza acestor convingeri, pentru el, Pascal nu este decât un mizantrop sublim. Încetând să mai caute sensul vieții, Voltaire se îndepărtează de Dumnezeu și începe o adevărată campanie înverșunată împotriva Bisericii. A scris nenumărate dialoguri, povești, jurăminte în care afirma că Biblia este lipsită de grandoare, iar învățătura ei a adus nenorocire oamenilor, promotorii oricărei religii sunt fanatici, preoții sun corupți. Spirit pozitiv și minte genială, Voltaire a rămas printr-o serie de apoftegme cu caracter anecdotic, cum este și următoarea: 

“- Cum?! Credeţi că un om îşi poate vinde libertatea care n-are preţ? 

- Orice se poate vinde: cu atât mai rău pentru el dacă-mi vinde ieftin un lucru atât de preţios. Spuneţi despre el că este un imbecil, dar nu spuneţi despre mine că sunt un escroc.” (Dialoguri şi anecdote filozofice)

Și-a manifestat talentul literar în numeroase formule artistice. Voltaire a scris tragedii (Zaïre, Alzire, Mérope), povestiri (Zadig, Micromegas), o epopee (Henriada), versuri, precum și un roman filozofic, intitulat Candid (Candide ou l’optimisme). Acesta din urmă reunește numeroase teme de circulație în iluminism (călătoriile, aventura, utopiile, mirajul lumilor necunoscute), pentru a ilustra experiența lui Candid, un tânăr care, după ce dusese o viață fără eforturi, este nevoit să cunoască lumea. El călătorește pe trei continente, îndrumat de optimistul Pangloss, trece prin diverse întâmplări, care ilustrează cu ironie natura umană, ignorantă și violentă. Candid este bine intenționat și altruist, dar lumea nu are nevoie de ajutorul lui. La capătul căutărilor sale se află marele secret al vieții: să-și cultive grădina, adică să-și accepte limita și să se îngrijească de sine. Munca singură poate salva ființa de plictiseală, viciu și mizerie. Mai interesantă este povestirea moralizatoare și filozofică – Zadig, o parabolă a binelui. Dezamăgit de viață și de ignoranța umană, Zadig primește o lecție de la îngerul Jesrad, care îi apare în postura unui eremit, ce-l conduce prin lume. În drumul lor, eremitul cel înțelept săvârșește o serie de fapte cumplite și de neînțeles: fură, incendiază o casă, ucide un tânăr. Jesrad încearcă să spulbere indignarea lui Zadig, explicându-i că omul pe care îl prădase va fi mai atent, că sub casa incendiată se află o comoară, că tânărul, dacă mai trăia, și-ar fi ucis mătușa virtuoasă. Așadar, binele poate fi hotărât doar de Ființa supremă, care cunoaște ordinea întâmplărilor. Omul vede doar aparențele. Fără a înțelege pe deplin, Zadig se prosternează în fața Providenței și se supune lui Dumnezeu.

Și DENIS DIDEROT (1713-1784), deist inițial, mai târziu îl neagă pe Dumnezeu, dar acceptă providența a toate orânduitoare. Apărător al libertății individului, se considera doar filozof, deși a avut preocupări în multe domenii. Diderot crede în supremația spiritului și proslăvește natura, pe care o consideră izvorul tuturor privilegiilor pe care le poate dobândi omul. Lumea lucrează neîncetat la propria distrugere, iar în această devenire continuă, ființa se poate salva doar prin instinctul naturii. Sub omul civilizat se află omul liber (eleutheromul), ființa naturală, aflată în permanent conflict cu cea artificială (creată de societate). Prin prezența sa, omul face existența ființelor interesantă. Maestru al dialogului, povestitor de talent remarcabil și fin observator al naturii umane, Diderot a scris opere în care personajele dezbat cu implicare problema libertății: Nepotul lui Rameau (care are în centru tipologia preferată a iluminiștilor – aventurierul nonconformist), Jacques fatalistul și stăpânul său (care susține prin mai multe povestiri, majoritatea aventuri de dragoste, ideea că există o ordine prestabilită, împotriva căreia omul nu poate face nimic), Călugărița (o narațiune impresionantă despre lumea tiranică și violentă a mânăstirilor). Diderot are o contribuție importantă și în domeniul esteticii (Saloanele, Despre poezia dramatică). El susține că arta trebuie să emoționeze receptorul. Deși definește frumosul ca pe un raport rațional,  respinge artificiile artistice și pledează pentru opera inspirată, pentru supremația demonului interior al artistului.

Referitor la efectele distructive ale societății, JEAN-JACQUES ROUSSEAU (1712-1778) lansează o idee stimulativă pentru spiritul iluminist: teza contractului social, expusă în lucrarea cu același titlu. Pentru Rousseau, omul se naște pur și bun de la natură, dar societatea îi alterează aceste calități, ea îl înrăiește și îi corupe ființa originară. Își ilustrează această idee în romanul Emil. Cartea sa cea mai interesantă este, însă, Confesiuni, în care încearcă să prezinte transformările prin care a trecut tiparul său originar sub impulsul educației. Celebră este relatarea despre o pedeapsă pe nedrept primită, al cărei impact l-a resimțit până la bătrânețe. A mai scris romane preromantice (Julie sau Noua Eloiză).

Empirism, gânduri, filozofie

Drumul deschis de Bacon și Locke este urmat de alți doi empiriști englezi: Berkeley și Hume. GEORGE BERKELEY (1685-1753), gânditor irlandez, care susține că nu există materie, intră în conflict cu spiritul raționalist al enciclopediștilor. Luând în discuție teoria lui Locke despre idei, precizează că senzațiile sunt idei exterioare, iar gândurile – idei care vin dinăuntru. Prin urmare, existența înseamnă percepție, adică situarea omului pe poziția celui care percepe sau pe cea a celui perceput. El spune că simțurile sunt înșelătoare (gustul unui aliment se poate schimba pentru omul bolnav), percepțiile sunt  subiective. Mișcarea lumii depinde de anumite principii (fermentația, coagularea, reacțiile chimice, în general); cum nimic imuabil nu există, înseamnă că totul este spirit sau, cum interpretează Nakamura, pentru Berkeley percepția înseamnă a avea o idee. Proclamă existența unui spirit ordonator, anume Dumnezeu. A scris un Tratat asupra cunoașterii omenești, Dialoguri între Hylas și Philonous – în care demonstrează că nu există materie. În aceeași direcție se îndreaptă și cercetarea lui DAVID HUME (1711-1776), filozof englez, considerat ultimul dintre reprezentanții empirismului englez. Trăiește o vreme în Franța, în climatul Enciclopediei, și combate deismul. După opinia sa ideile au ca suport impresia. De aceea trebuie creat contextul lor obiectiv prin investigație, prin experiment. Cercetându-se pe sine, adică pornind de la experiența personală, ajunge la convingerea că sufletul nu ia parte la actul percepției. Omul trăiește făcând conexiuni între senzațiile prezente și amintirile convertite în idei, dar aceste asociații nu sunt reale. Cauzele nu pot fi descoperite într-o lume ale cărei resorturi sunt ascunse și cu neputință de cunoscut. Nenorocirile și bucuriile sunt aruncate în lume după un plan secret. De aceea nu poate exista o știință, ci doar interpretări arbitrare. Sinele sau sufletul reprezintă elementul spiritual permanent care nu se implică în cunoaștere, ci furnizează datele percepției. A scris Tratat despre natura umană și Cercetare asupra intelectului uman.

Teatrul

  Emanciparea inițiată de enciclopediști se manifestă în toate domeniile. Teatrul italian încearcă o eliberare de artificiile comediei dell’arte.  CARLO GOLDONI (1707-1793) creează o comedie de moravuri, cu tipologii bine conturate și cu numeroase inovații la nivelul limbajului (Slugă la doi stăpâni, Bădăranii), iar CARLO GOZZI (1720-1806), adept al vechilor tipare, reînvie teatrul fiabesc, înscriindu-se totuși în spiritul acestei epoci prin artificiozitatea alegoriilor și prin satira subliniată (Dragostea celor trei portocale, Corbul). În Franța, Pierre Augustin Caron de BEAUMARCHAIS (1732-1799) a creat două comedii, devenite manifeste ale libertății, ce vor prefigura spiritul Revoluției: Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro. 

Literatura iluministă aduce o atitudine ironică prin intermediul operelor burlești și eroi-comice; de asemenea, aventura educativă, utopiile, sinteza ideilor, dorința obsesivă de înnoire și de libertate vor constitui nucleul operelor literare.

Viziuni

În acest sens, DANIEL DEFOE (1660-1731), romancier englez, cunoscut mai ales prin romanul Robinson Crusoe, ilustrează spiritul literaturii iluministe. Creat pe tema izolării pe o insulă pustie, romanul pledează subtil pentru renovarea societății după legi naturale. Robinson este un marinar din York, naufragiat pe o insulă necunoscută, unde reușește să supraviețuiască doar după legile lumii civilizate. Robinson are nevoie de sistemul de valori în care a fost educat, iar atunci când întâlnește un indigen (pe Vineri), deși departe de lume, el se comportă după canoanele ei. Ierarhiile sociale, relațiile economice, rolul banului sunt singurele lui repere. Romanul a generat numeroase interpretări filozofice, devenind cu timpul o parabolă a singurătății învinse. În cultura noastră, Andrei Pleșu asociază povestea lui Robinson cu cea a intelectualului din perioada dictaturii (în Minima moralia). Defoe a scris și romanul Moll Flanders, în care impactul ființei cu societatea este transpus prin numeroasele aventuri ale unei femei, care trece prin toate mediile sociale.

Idei iluministe apar și în creația lui JONATHAN SWIFT (1667-1745), autorul Călătoriilor lui Gulliver, irlandez de origine. În scrierile sale fantastice, Swift demontează regulile și prejudecățile sociale, sugerând o lume modernă, despovărară de legături și conveniențe apăsătoare. Așa de pildă, undeva vorbește despre o lume în care copiii sunt crescuți fără părinți, într-un spirit de totală independență, iar în altă parte persiflează mentalitățile și regulile societății contemporane lui. Talentul său de mare povestitor, atmosfera bine tensionată, evenimentul narativ insolit estompează sensul satiric și, uneori, cinismul operelor sale. Swift imaginează spații fabuloase, populate de pitici sau de uriași, insule zburătoare, dar în centrul atenției se află totdeauna omul social și posibilitățile sale de a se transforma sub influența unui sistem reformat. Partea a IV-a a Călătoriilor, intitulată Călătoria în țara houyhnhnm-ilor, reprezintă o interesantă și tristă analiză a naturii umane. 

Subiectul se aseamănă vag cu cel din Robinson Crusoe; naratorul, singurul supraviețuitor al unui naufragiu, ajunge într-un ținut în care ființa inteligentă și civilizată este calul, iar oamenii sunt animale imposibil de educat, ființe urât-mirositoare, agresive, dezgustătoare, dar care sugerează natura originară a omului. Povestitorul este luat sub oblăduirea unui cal de a cărui demnitate rămâne uimit. Societatea cailor este una a desăvârșirii, iar numele de houyhnhnm (desigur, inventat) are chiar acest sens, după cum explică naratorul: Ființe raționale, cu o înclinație naturală spre virtute, incapabile de răutate și de viclenii, caii au clădit o societate ideală, lipsită de conflicte, condusă de adunarea generală a houyhnhnm-ilor. Democrația lor se întemeiază pe rațiune; eliberați de sentimente, mai ales de dragostea față de părinți și copii, ei pot lua hotărâri obiective, iar educația lor este bazată pe cumpătare, hărnicie, exerciții fizice și curățenie. După trei ani, marinarul se întoarce în Anglia, dar, scârbit de defectele oamenilor, devine mizantrop și caută tovărășia cailor.

Swift a scris și satire în care ironizează defectele societății engleze, caricaturizează diferite tipuri umane, militează discret pentru libertatea irlandezilor, atacă violent minciuna politică. Un pamflet foarte discutat este Smerita jalbă, în care, exasperat de mizeria socială a irlandezilor, Swift propune o modestă metodă de înlăturare a sărăciei, anume transformarea oamenilor nevoiași din Irlanda în hrană pentru cei capabili să supraviețuiască. Cinismul său vine din tristețe și din neputință și ascunde o ironie tragică, pe care o vom regăsi și la alți scriitori irlandezi de mai târziu. A mai scris și alte satire precum Povestea unui poloboc, Discurs privind lucrarea mecanicistă a spiritului, Meditație despre soarta unei cozi de mătură ș.a.

Ființa religioasă

În Germania, un gânditor reprezentativ pentru spiritul acestui secol este GOTTHOLD EPHRAIM LESSING (1729-1781); independent de iluminiștii francezi, el afirmă că Dumnezeu, rațiune universală și eternă, sălășluiește în sufletul omului. Ființa religioasă este bună, rațională, altruistă, virtuoasă. Prin educație progresivă și individuală, umanitatea poate ajunge la revelație divină; Biblia este o carte pregătitoare pentru venirea lui Cristos, după cum Noul Testament reprezintă doar o verigă în progresul omenirii. Perioada desăvârșită presupune existența virtuții în formă pură, când omul va face binele pentru că este bine, fără a aștepta recompense. Lessing își expune ideile filozofice în două studii fundamentale – Dialoguri masonice și Educația genului uman. A scris și studii de estetică, între care Laokoon este cel mai cunoscut. Ca dramaturg, el a lăsat o serie de piese: Minna von Barnhelm, Emilia Galotti, Miss Sara Sampson. În Natan înțeleptul recreează atmosfera Cruciadelor, după modelul romanelor cavalerești, dar în centrul acțiunii se află parabola celor trei inele (poveste de circulație, care apăruse înainte, la Boccaccio), prin care susține că toate religiile sunt valabile și că oamenii trebuie să fie toleranți.

Goethe

Minte genială, gânditor care depășește limitele strâmte ale vreunui curent, cunoscut mai ales ca autor al tragediei Faust, JOHANN WOLFGANG GOETHE (1749-1832) este și creatorul literaturii naționale germane, prin opere care se înscriu în mișcarea preromantică Sturm und Drang. A scris poezie (Cântece, Elegiile romane), teatru (Götz von Berlichingen, Ifigenia în Taurida, Prometeu), romane (Suferințele tânărului Werther, Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister), precum și numeroase studii științifice, în diverse domenii, de la estetică la filozofie naturală. Secretarul lui Goethe, anume Eckermann, notează discuțiile cu maestrul său, într-o carte de o rară valoare – Convorbirile lui Goethe cu Eckermann -, care dă adevărata dimensiune a geniului goethian.

Faust, creație ce sintetizează întreaga gândire de până la Goethe, pornește de la o poveste de circulație europeană, prelucrată în mai multe rânduri (prima oară de către împărăteasa Evdochia în Cyprian) și care vorbește despre aspirațiile ascunse ale ființei. 

Subiectul urmărește evoluția unui savant (Faust), ajuns la vârsta senectuții, întristat de faptul că n-a descoperit nici piatra filozofală și că n-a cunoscut nici minunile vieții senzuale. Mefistofel îi promite tinerețea, dragostea și puterea în schimbul sufletului său, iar Faust acceptă. Prima parte a tragediei are în centru povestea Margaretei, o tânără pe care Faust vrea s-o cucerească. Ignorându-și sentimentele, el tratează iubirea ca pe un experiment, urmează sfaturile lui Mefisto și declanșează o serie de drame: moartea mamei și a fratelui Margaretei, dar mai cu seamă, fără să vrea, o constrânge pe Margareta la crima capitală – pruncuciderea – , din care cauză ea este închisă și condamnată la moarte. În încheierea primei părți, Faust pătrunde în temniță cu ajutorul lui Mefisto, încercând s-o salveze pe Margareta. El crede că eliberarea de sub legile pământești îi poate aduce fericirea. Margareta, însă, găsește drumul spre mântuire, se abandonează judecății cerești și moare cu sufletul salvat. Cea de-a doua parte a tragediei cuprinde fabuloasa călătorie a lui Faust și a lui Mefisto în trecut, până în Grecia antică, pentru ca Faust să cunoască iubirea absolută, cucerind-o pe cea mai frumoasă femeie – Elena din Troia. Dacă realitatea s-a dovedit imprevizibilă (povestea Margaretei), iluzia îi inoculează sensul efemerității. Faust atinge suprema fericire, prin iubirea Elenei, dar fiul lor (Euphorion) este o întrupare a setei de absolut. Acesta se înalță precum Icar și întocmai ca acesta pierde măsura și moare. În acest moment totul se spulberă, iar Faust înțelege că doar fapta memorabilă rămâne în urma omului trecător. Dorința sa este tălmăcită de către Mefisto drept vanitate și gând de glorie. Faust vrea să schimbe fața lumii, dar orgoliul îl face să creeze o lume numai pentru sine. După ce doi bătrâni (Philemon și Baucis) mor din vina sa, copleșit de Grijă, frământat de remușcări vagi și orb, precum Oedip, Faust este iluminat și înțelege că adevăratul sens al vieții este gândul cel bun și altruist. Iubirea pentru Margareta, iubirea pentru frumusețea desăvârșită sau pentru faptele grandioase se reunesc într-un sentiment suprem: dragostea pentru toți oamenii. Faust vrea să asaneze o mlaștină, să creeze un spațiu paradiziac, dar real, o lume a armoniei și a prosperității, de care să se bucure întreaga umanitate. Gândul său cel bun îl salvează. Faust se înalță la Cer, căci iubirea, doar pe cei ce iubesc îi duce în sus.

Goethe realizează prin Faust o parabolă a evoluției spirituale, de la Antichitate la lumea modernă, încercând să găsească drumul mântuirii. Povestea lui Faust ilustrează nemulțumirea ființei care speră să înfrângă sentimentul morții prin aspirația la un ideal. Faust renunță la cunoașterea spirituală, la munca sa de savant, atunci când înțelege că  omul s-afirmă doar prin neastâmpăr, iar el identifică această chemare spre nonconformism cu o sfidare a timpului ordonat. Faust vrea să descopere sensul ființei trăind în valvârtejul întâmplării, prin înălțare și cădere. La antipodul acestei atitudini se fixează Wagner, alchimistul care laudă viața echilibrată și tihna cărților, respingând îndemnurile năzdrăvane. Acesta ajunge la rezultatul dorit de Faust, reușind să recreeze sâmburele vieții, prin dizolvare și coagulare, un homunculus care închide în sine schema generală a lumii: el este calendarul universal, istoria generală, care ignoră sensurile devenirii și formele subiective ale vieții: de aceea, Homunculus îi conduce pe Faust și Mefisto de-a lungul istoriei, cu intenția de a afla secretul universului (de a pune punctul de pe i ), în timp ce Wagner rămâne să-l aștepte, căci el nu are chemarea aventurii. Deși ajunge la adevărul suprem, Homunculus nu mai revine la creatorul său; el descoperă că sensul lumii este devenirea sub imboldul iubirii: dus de Proteu (simbol al metamorfozei continue) în mijlocul oceanului, copleșit de dorul primordial și ajutat de Eros, Homunculus se risipește în apă pentru a trece apoi prin toate formele vieții până la a-și împlini suprema dorință a întrupării umane. Această aventură a metamorfozei continue reprezintă sensul lumii. Chiar dacă nu conștientizează, Faust, incapabil de așteptare, reface, pe o altă treaptă, același traseu ca și Homunculus: se aruncă în valvârtejul întâmplării, trăiește beția timpului, se dizolvă prin experiențele sale instinctuale, până ajunge în lumea imaculată a gândului cel bun. Coborârea și înălțarea faustică ilustrează drumul ființei de la diavol la Dumnezeu. Faust își vinde sufletul diavolului în noaptea de Paște, după Învierea lui Cristos, reconstituind sensul căderii adamice de la ispita păcatului la mântuirea și renașterea cristică. El capătă gustul greșelii, după ce este convertit prin magie (ritualul mandalei) și ca și primul om, dorește să fie Dumnezeu, vrea să creeze, dar creația sa este efemeră (Euphorion), risipindu-se în neant, devorată de aceeași dorință a transformării, ca și  Homunculus. 

Apoi, Faust își caută salvarea în muncă, însă fapta sa este subiectivă, efortul se dovedește zadarnic. Asanarea mlaștinii înseamnă eliberarea de egoismul monstruos și ucigător și chiar dacă nu ajunge să-și definitiveze gândul, se salvează, se înalță pentru că a descoperit iubirea pentru alți oameni. Replică la teoriile renascentiste despre iubirea mistică, finalul tragediei sugerează că esența lumii este etern-femininul, dragostea și moartea, reunite în sensul morții. Toată zbaterea teribilă a personajului se înscrie în metamorfoza generală a materiei, de la sentimentul de oroare în fața timpului necruțător la cel de abandon mistic, de acceptare a legăturilor firești cu fiecare element al lumii. Prins în frământarea generală, Faust este “robul”, așa cum îl numise Dumnezeu, în Prolog în cer, adică ființa creștină condamnată la fericire. Dar nu-și poate conștientiza această condiție decât sub stimularea mefistofelică.

Opera lui Goethe a primit numeroase interpretări, legate mai ales de sensul pactului cu diavolul, majoritatea exegeților insistând pe mesajul umanitarist al operei. La noi, pornind de la o afirmație a lui Nae Ionescu, Noica spune că în spațiul est-european, unde adevărul este revelat, n-ar fi fost niciodată cu putință apariția unei opere precum Faust, căci aceasta exprimă esența catolicismului – muncă și devenire spirituală. O interesantă interpretare este cea a lui Eliade. Acesta remarcă o anume sympatie între Dumnezeu și Mefisto: diavolul nu împiedică faptele dumnezeiești, ci este doar piedica stimulatoare a vieții. Ca element negator el îl conduce pe Faust spre sensul totalității, provenite din armonizarea contrariilor.

Prin temă, Faust deschide drumul romantismului și se înscrie în mișcarea Sturm und Drang, care va înnoi spiritul literaturii germane. Reprezentativ pentru această perioadă de tranziție între iluminism și romantism este și FRIEDRICH SCHILLER (1759-1805); el creează una dintre formulele preferate ale romanticilor, anume drama (Hoții, Wilhelm Tell, Don Carlos), transfigurează teme folclorice și anunță spiritul de revoltă al veacului următor.

Uitat, regăsit

O operă de mare însemnătate, care dovedește că veacul al XVIII-lea este nou și greu, este Manuscrisul găsit la Saragosa, un roman al cărturarului polonez JAN POTOCKI (1761-1815). Prea puțin cunoscut în epoca sa, acest roman a fost readus în  atenția generală abia în secolul al XX-lea, datorită ediției lui Roger Caillois, iar astăzi este considerat o operă de sinteză spirituală. Construit după modelul Etiopicelor lui Heliodor, amintind vag de Don Quijote a lui Cervantes, Manuscrisul... lui Jan Potocki este un roman de aventură, în care călătoria capătă sens inițiatic prin numeroase povestiri, idei și simboluri. Eroul romanului este Alfons van Worden, un tânăr care în timpul celor șaizeci și șase de zile petrecute în Spania, trăiește întâmplări neobișnuite și cunoaște oameni dintre cei mai diferiți, cu sentimentul că trăiește un vis straniu. Atmosfera misterioasă, ca în romanul gotic englez, situațiile primejdioase prin care trece personajul tensionează acțiunea și fac din această “enciclopedie” a ideilor un roman de suspans. De-a lungul său apar povestiri diverse: despre vrăjitoare, tâlhari, iubiri aventuroase, dar, totodată, Jan Potocki transformă doctrine filozofice sau religioase în povestiri antrenante; astfel, Zoharul cabaliștilor este explicat prin strania confesiune a Rebeccăi, iar lunga povestire a Jidovului rătăcitor reprezintă un pretext pentru a face o incursiune în istorie, de la Iulius Caesar la apariția lui Iisus în contextul epocii elenistice, cu numeroase trimiteri la perioada modernă și mai cu seamă la ideile iluministe. În acest roman apar informații numeroase și variate, astfel încât el oferă un mod plăcut de instruire, dar este și o creație literară pentru toate gusturile.

Societățile secrete și romanul gotic

O altă față a secolului luminilor este ilustrată de impresia generală că organizații secrete complotează pentru eliberarea spirituală. Se credea că învățați iluminiști, precum d'Holbach sau Helvetius, au susținut și promovat Enciclopedia printr-un proiect masonic. Nevoia de mister a veacului se întreține prin povești senzaționale, în care eroii sunt aventurieri, inițiați în mistere, care au băut elixirul nemuririi sau care au însușiri misterioase prin care pot supune natura și oamenii; de aici se naște romanul gotic, specie inaugurată la 1817 de Mary Godwin Shelley cu Frankenstein sau Prometeul modern, în care autoarea imaginează o ființă artificială și monstruoasă, creată de un savant prin revitalizarea cadavrelor. Tema influențează romantismul secolului al XIX-lea. 

Un gânditor preocupat de sensul mistic al lumii este JOSEPH DE MAISTRE (1753-1817), minte profundă, care a emis idei seducătoare despre revoluție, dar și despre sensul teologic al sacrificiilor, despre masonerie, despre rege, despre nobilimea franceză, intrând în dialog adevărat cu cei mai diverși gânditori, de la cei contemporani cu el, la cei care au strălucit de-a lungul istoriei. Singular în veacul său, Maistre nu este nici iluminist și nici reprezentant al unei societăți secrete, dar se comportă ca și când ar aparține unui curent subteran, ale cărui rădăcini coboară în timpurile Egiptului antic; totodată este un revoluționar al spiritului în maniera veacului său. Într-un studiu dedicat sacrificiilor religioase (Clarificare cu privire la sacrificii), el face o incursiune în timp și, sub pretextul prezentării unor ritualuri și concepții despre sacrificiile închinate zeilor, tălmăcește amănuntele relației dintre ființă și Dumnezeu; se pare că omul are un adânc sentiment al păcatului pe care speră să și-l răscumpere prin ofrande, dar care în realitate vine dintr-o nemăsurată dorință de a se uni cu divinitatea printr-o legătură de sânge; creștinismul îl conduce pe om spre înțelegerea acestei dorințe, adică spre cunoașterea de sine. Maistre abordează chestiunea și religios și teologic dar deschide și drumul unei gândiri filozofice care l-a fascinat pe Cioran. În Exerciții de admirație, filozoful cel mai nefericit al secolului nostru îl așază pe Maistre printre puținele sale modele. De asemenea, E. SWEDENBORG (1688-1772), savant suedez, doctor în filozofie, fascinat de lumea meta-reală, este și el atipic pentru spiritul acestui secol; preocupările sale mistice nu se înscriu nici unui curent și se întemeiază pe viziuni și experiențe personale interpretate de o minte strălucită. El descrie o lume suprasensibilă în care materia și spiritul se întâlnesc. Prin cunoașterea acestui strat al vieții, Biblia capătă o nouă semnificație. Pentru a pătrunde în această lume, ființa trebuie să fie iluminată prin har divin. A scris Misterele cerești, Despre noul Ierusalim și despre doctrina sa cerească, Adevărata religie creștină, cuprinzând teologia universală a Bisericii noi – cărți în care descrie într-un stil academic o altă față a lumii, stranie și uluitoare. Ideile sale au fost preluate în proza fantastică a veacului următor.

În mistica ortodoxă, NICODIM AGHIORITUL (1748-1809) își aduce contribuția la  înnoirea spirituală a Europei de Est printr-o carte tradusă în mai toate țările din această parte a lumii – Filocalia (dragostea de frumos). El propune rugăciunea inimii ca unică posibilitate de unire cu Dumnezeu; ființa ortodoxă se eliberează de gândul rău prin rugăciune și invocație și ajunge la starea de beatitudine divină.

Kant

Un moment de răscruce în gândirea omenirii îl constituie apariția operei lui IMMANUEL KANT (1724-1804), filozof german care înseamnă pentru lumea modernă ceea ce Platon a însemnat pentru Antichitate. Kant are solide studii de teologie, filozofie și este preocupat și de științele pozitive, în special de fizică. Această variată instrucție îl ajută să deslușească sensul vieții. Ca profesor la universitatea din Knigsberg scrie studii de fizică și astronomie, precum și o Istorie universală a naturii și teoria despre cer, în care explică apariția universului, printr-o viziune asemănătoare ipotezelor lui Laplace și în același timp cu acesta: sistemul solar ar fi apărut dintr-o nebuloasă de gaz cosmic incandescent, supus unei mișcări spiralate; porțiunile periferice ale acesteia s-au răcit și s-au condensat rezultând planetele, sateliții și asteroizii, iar centrul fierbinte a devenit Soarele de astăzi.

Sistemul său filozofic se construiește pe teoria cunoașterii formulată în Critica rațiunii pure. Aici el spune că atât rațiunea cât și intuiția sunt căi de cunoaștere. Spiritul omenesc conține un arhetip care îl predispune la judecăți și intuiții; toate noțiunile categoriale sunt subiective. Ideile se nasc dintr-o predispoziție nativă a spiritului omenesc și ele se reduc la trei iluzii transcendente: sufletul, lumea și Dumnezeu. Ca elemente de structură ale eului gânditor, conceptele și raționamentele umane sunt apriorice. De fapt, Kant pune capăt disperatei căutări a unui sistem care să includă toate celelalte sisteme. În toate studiile sale și mai ales în Logica generală, demolează teoria totului în tot, deschizând drumul matematicii lui Gödel (1906-1978), savantul care descoperă că nu există sistem închis: totul se demonstrează prin axiome exterioare. Kant definește cunoașterea prin douăsprezece categorii pe care le consideră produse ale inteligenței date, ale unei conștiințe generale, menite să conducă ființa în mod necesar spre știința exactă. Având o funcție ordonatoare față de percepții și senzații, categoriile dau un sens subiectiv și generalizator cunoașterii. 

Un interes deosebit suscită secțiunile despre timp și spațiu, din Critica rațiunii pure. Ca forme ale sensibilității umane, timpul și spațiul oferă două viziuni asupra devenirii; timpul este succesiv, adică se desfășoară într-un singur sens, și ireversibil; spațiul este simultan, permite o derulare în mai multe direcții deodată. Timpul și spațiul sunt simple forme ale intuiției umane (sunt doar în sufletul nostru, ca stejarul într-o ghindă, traduce Eminescu), iar lucrurile pot fi cunoscute ca fenomene în funcție de situarea lor în timp și spațiu. Fără această relație ele sunt doar numene (lucru în sine), adică incognoscibile. Cunoașterea fenomenelor prin judecăți presupune analiză și sinteză. În Prolegomene, Kant afirmă că raționamentele analitice sunt apriorice și întemeiate pe contradicții, pe când cele sintetice își au originea atât în experiment cât și în intelectul pur. Judecățile matematice, cele bazate pe experiență sau cele metafizice sunt sintetice, dar și matematica și metafizica își clarifică prin analiză toate conceptele. 

În Critica rațiunii practice, filozoful atacă problema moralei. Doar ființa rațională este înzestrată cu voință, iar voința este rațiune practică. Morala provine din dorința omului de a-și impune acțiunile ca legi universale (Bazele metafizice ale moravurilor). Din voința sfântă se naște sensul obligației, iar necesitatea obiectivă a unei acțiuni făcute din obligație se numește datorie. Kant își expune ideile estetice în Critica puterii de judecată, pledând pentru specificul, autonomia și universalitatea fenomenului artistic.

Deși nu se înscrie în curentul general al secolului său, Kant este totuși preocupat de problema iluminării. Consideră  că epoca sa este una a ieșirii omului din minorat (neputința omului de a se servi de propriul intelect,  obișnuința de a fi dirijat de altul). Chemarea spre cugetarea liberă reprezintă primul pas al ființei spre recăpătarea demnității ei.

Prin opera sa, Immanuel Kant întemeiază filozofia clasică germană.

În același timp, în China

Și în China se manifestă interesul pentru scrierile de observație socială; în ciuda inchiziției literare instaurate de manciurieni, ia naștere o adevărată creație epistolară, la fel de interesantă ca și cea europeană. ZHENG XIE (1693-1765) publică un volum de Scrisori de familie, redactate pe un ton intim și convingător. Cel mai reprezentativ scriitor chinez al veacului este CAO XUEQUIN (1715-1763), autorul unui cunoscut roman autobiografic (Visul din pavilionul roșu), în care personajul principal (Jia Baoyu), adept al unei concepții daoisto-budiste, intră în conflict cu vechile tradiții și cu morala confucianistă.

Capodoperă a literaturii chineze, Visul din pavilionul roșu (Hong lou meng) prezintă evoluția unui personaj de la vârsta de 12 ani până la adolescență; Bao Yu (Jadul veritabil) face parte din familia Jia, o familie  bine situată social (demnitari, cărturari, cu titlul de duce), dar aflată în declin economic. În casa Jia sosesc două fete de vârsta lui Bao Yu, rude sărace pe care familia Jia are obligația de a le căsători onorabil. Bao Yu se împrietenește cu Lin Dayu (Jad negru), dar îi place și compania celeilalte fete – Bao Chai. Perioada de trecere spre adolescență se consumă cu probleme universal-valabile: Bao Yu respinge cărțile rigide și învățătura programată, fiind în mod evident atras de o viață boemă, în consens cu înclinațiile sale artistice (scrie poezii). Fetele își exprimă nemulțumirea în legătură cu ritualurile matrimoniale, îngrăditoare în ceea ce privește alegerea viitorului soț. Bao Yu și Lin Dayu se îndrăgostesc și nutresc gândul căsătoriei. Pentru că Lin Dayu se îmbolnăvește de tuberculoză, părinții hotărăsc ca Bao Yu să se însoare cu Bao Chai, pe care o consideră o soție mai bună. În noaptea nunții lui Bao, singură, sfâșiată de boală, Lin moare, ceea ce declanșează revolta lui Bao împotriva familiei, a societății și a regulilor ei. El abandonează lumea, intrând în ordinul călugărilor budiști.

Iluminismul românesc

În cultura română, acum ia naștere mișcarea de emancipare națională cunoscută sub numele de Școala Ardeleană, prin intermediul căreia sunt vehiculate ideile iluministe.

Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior scriu primele manuale de istorie națională și tratate de lingvistică de circulație în țările române.

Prin Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, poem eroi-comic, se realizează o sinteză a spiritualității românești și o parabolă a celor fără țară.

Dar pentru mine, secolul românesc al XVIII-lea nu se oprește la Școala Ardeleană. El înseamnă și Bucureștiul fanariot, cu Academiile Domnești, cu dascăli, traducători, negustori, medici, aventurieri și oameni veniți din toate părțile lumii balcanice.

Este orașul în care ideile circulă împreună cu mărfurile, cu limbile și cu zvonurile. În această lume se află rădăcina Trilogiei fanariote: Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii și Homeric.

Citind documentele particulare ale acestui veac, a început să mă intereseze felul în care o idee, o invenție, o credință sau un obiect pătrund în viața oamenilor și se transformă în destin.

În loc de concluzie

Despre secolul al XVIII-lea se poate spune că a contribuit, mai ales prin Enciclopedia franceză, la accesibilizarea informației.

Din această cauză, se manifestă într-o anumită măsură superficialitatea în toate domeniile, dar și o preocupare eficientă pentru tehnologii, invenții și mașinării, pe gustul curiozității omului simplu și capabile să ofere numeroase subiecte literaturii.

Tot acum sunt puse bazele științei moderne, iar Kant deschide perspective care vor conduce spre marile teorii ale lumii contemporane.

Teologia se află în declin, dar nevoia de mister nu dispare.

Secolul Luminilor rămâne un veac contradictoriu: proclamă rațiunea, dar este fascinat de magie; construiește Enciclopedia, dar visează la elixirul nemuririi; vorbește despre libertate, dar păstrează numeroase forme de servitute.

Poate că tocmai de aceea mi-a rămas atât de apropiat.

Este veacul în care lumea veche începe să se desprindă din încheieturi, fără ca lumea nouă să fi căpătat încă o formă sigură.

Referitor la acest secol  se poate spune că a contribuit (prin Enciclopedia franceză, în primul rând) la accesibilizarea informației. Din această cauză, în bună măsură se manifestă o anume superficialitate în toate domeniile, dar și o preocupare eficientă față de tehnologii, invențiile și mașinăriile, pe gustul curiozității omului simplu, oferind numeroase subiecte literaturii. Totodată, acum sunt puse bazele științei moderne, prin Kant, acesta deschizând perspective asupra teoriei relativității. Teologia se află în declin.

Biblio

  Montesquieu – Scrisori persane..., Ed. Minerva, B.P.T., 1970

  Voltaire – Candid sau optimistul, Ed. Hyperion, 1993 (trad. Al Philippide)

  Voltaire – Dialoguri și anecdote filozofice, Ed. Univers, 1985 (cu o prefață interesantă a Mariei Carpov)

  Jean-Jacques Rousseau – Confesiuni, EPL, 1969 (trad. Pericle Marinescu)

  Andrei Pleșu – Minima Moralia, Ed. Cartea Românească, 1988

  Jonathan Swift – Călătoriile lui Gulliver, Povestea unui poloboc și alte satire, Ed. Univers, 1985 (trad. Leon Levițchi și Andrei Brezianu)

  Gotthold Ephraim Lessing – Laocoon, în antologia De la Apollo la Faust, Ed. Meridiane, 1978, (p. 141); trad. Lucian Blaga

  Goethe – Faust, Ed. Univers, 1982  (traducere și un interesant studiu critic de Ștefan Aug. Doinaș)

  Eckermann – Convorbiri cu Goethe, ELU, 1965 

  J. Potocki – Manuscrisul găsit la Saragosa, Ed. Minerva, B.P.T., 1989 (trad. Mihai Mitu)

  Joseph de Maistre – Istorie și masonerie, Ed. Amarcord, 1995 (trad. Beatrice Stanciu)

  Em. Cioran – Exerciții de admirație  (cap. despre Maistre), Ed. Humanitas, 1993 (trad. Emanoil Marcu)

  Immanuel Kant – Logica generală, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1985 (trad. Alexandru Surdu)

  Immanuel Kant – Prolegomene, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1987 (Mircea Flonta, Thomas Kleininger

  Immanuel Kant – Critica rațiunii pure, Ed. Științifică, 1969 (trad. Nicolae Bagdasar, Elena Moisiuc)

  I. Kant – Bazele metafizicii moravurilor, Ed. Antet, 1994

  M. Eminescu – Lecturi kantiene, Ed.Univers, 1975

  Constantin Noica – Introducere la Kant prin interpretarea lui Heidegger, în vol. Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Ed. Humanitas, 1992

  Patrick Suppes – Metafizica probabilistică, Ed. Humanitas, 1990

  Paul Hazard – Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea, Ed. Univers, 1981 (trad. Viorel Grecu)

  Jean Starobinski – 1789. Emblemele rațiunii, Ed. Meridiane, 1989 (trad. Ion Pop)

  Frances A. Yates – Iluminismul rozecrucian, Ed. Humanitas, 1998

  H. Nakamura – Orient și Occident..., ed. cit.  (despre empirismul englez în context universal – p. 476-481)

Ion Budai Deleanu - Țiganiada, pdf, Ed. Minerva, 2018: https://www.edituraminerva.ro/media/Product_Manual/Tiganiada_sau_Tabara_tiganilor_tiganiadaion-budai-deleanu-pentru-tiparok.pdf

După Doina Ruști - Enciclopedia culturii umaniste, 2004 și pe doinarusti.ro