Sebastian şi multiplele lui improbabilităţi

Nu sunt prea multe indicii ce ne-ar îndreptăţi să credem că Mihai Iovănel, semnatarul cărţii „Evreul improbabil– Mihail Sebastian:o monografie ideologică”(Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012), ar fi un foarte mare admirator al scrierilor autorului „Ultimei ore”.

Oraşul cu salcâmi, un roman popular, adesea tipărit şi citit şi astăzi cu voluptate, în pofida lirismului său debordant, adesea desuet, e socotit drept o “scriere imatură, cea mai slabă a lui Mihail Sebastian” care ar semăna cu tentativele de început literar ale Hortensiei Papadat-Bengescu, oricum tare puţin conform sau consonant cu ceea ce teoretizase Sebastian însuşi.

Femei, definită de Sebastian drept o carte de vacanţă, are parte de judecăţi ceva mai îngăduitoare, în vreme ce despre Accidentul ni se spune “nu are naivităţile primei cărţi (Oraşul...n.m.M.M.), deşi o parte din poezia şi patetismul de acolo nu lipsesc nici aici”. Accidentul e “scris sub formă de roman, dar scris de un autor dramatic, care caută efecte pentru scenă”.

De altminteri, Sebastian plănuia să tranforme episodul Günther într-o piesă de teatru. Nu a ajuns să o facă. Pentru cercetătorul interesat de dramaturgia lui Sebastian, cartea lui Mihai Iovănel este una dezamăgitoare. E expediată în două sau trei pagini. Literatura dramatică scrisă de autorul născut la Brăila e, cu excepţia Ultimei ore, una care cultivă “fantasma evaziunii”, a “navigării către insula care să ofere decuplarea de la realitatea trivială”.

Vila Weber din Jocul de-a vacanţa va fi regăsibilă în Insula “la dimensiunile unei magherniţe”. Chiar şi o comedie realistă, aşa cum e Ultima oră, va ilustra, cel puţin către finalul său, tema în cauză. Nici Steaua fără nume  nu îl entuziasmează pe Mihai Iovănel. Monograful se ocupă ceva mai îndelung de piesă doar datorită încurcăturilor provocate de detaliul că Mihail Sebastian a fost nevoit să o semneze cu pseudonimul Victor Mincu, că un anume Ştefan Enescu, vag cunoscut al dramaturgului, fost angajat al Serviciului secret al lui Moruzov şi-a asumat, la rugămintea actorului Mircea Şeptilici, paternitatea scrierii, sub pseudonimul deja menţionat.

Sper să nu fiu acuzat de vanitate, dar condiţia de fost angajat al unor servicii secrete a acestui Ştefan Enescu mă încredinţează că nu eram chiar foarte tare departe de adevăr atunci când, cu mulţi ani în urmă, într-un caiet-program al unui spectacol cu Steaua fără nume, spectacol montat la Teatrul din Oradea, avansam ideea că atoateştioutorului Eugen Cristescu, nu avea cum să nu îi fie cunoscută adevărata identitate a dramaturgului debutant, necunoscut, ce provoca atâtea entuziasme criticii ce, în martie 1944, saluta emoţionată, înfringurată, premiera Stelei fără nume şi proorocea viitorul strălucit al unui nou autor dramatic.

Tratamentul oarecum special de care se bucură piesa în economia cercetării lui Mihai Iovănel nu se datorează însă unor entuziasme similare încercate de tânărul exeget (Iovănel e născut în 1979), ci pentru că avatarurile numelui dramaturgului îi servesc exegetului şi demersului început odată cu primul capitol al exegezei sale (Nume), o exegeză concentrată asupra crizelor identitare şi de apartenenţă prin care a trecut Mihail Sebastian.

Nehotărârile lui Sebastian

Când am început lectura interesantei lucrări a lui Mihai Iovănel, parcurgând paginile referitoare la nehotărârile lui Iosif Hechter legate de alegerea şi statornicirea unui pseudonim literar (înainte de a se folosi de numele Mihail Sebastian, în 1926, la vremea debutului ieşean cu poezia Static, apărută în revista Lumea, a semnat, burlesc, Eraclie Pralea), dar şi cele cu privire la raportarea la Brăila natală (“în plan biografic, viaţa matură a lui Sebastian se desfăşoară între dorinţa de a se stabili în Capitală şi aspiraţia de a o părăsi”), am crezut că mă aflu în faţa unei cercetări îndatorată metodologic psihocriticii, lui Charles Mauron şi cărţii sale dedicate trecerii de la metaforele osedante la mitul personal.

Nu e chiar aşa. Mihai Iovănel a scris un studiu interesant, provocator, incitant, destinat să stârnească dispute, să provoace controverse, voit riscant despre imposibilitatea lui Mihail Sebastian de a-şi stabili nişte repere clare. I-a fost greu lui Iosif Hechter să îşi aleagă maestrul. Opţiunii iniţiale pentru Camil Baltazar i-a urmat cea pentru Nae Ionescu. De unde mândria (care l-a costat atât) de a-şi fi văzut romanul De două mii de ani, prefaţat de Profesor. Numai că prefaţa, care îl va determina pe Sebastian să scrie Cum am devenit hooligan, are, după aprecierea lui Mihai Iovănel, “toate datele pentru a nu fi înţeleasă.

Este ambiguă, divagantă, sofisticată, nesistematică, rău construită, emfatică – neajunsuri care au la bază lipsa de claritate”. Sebastian a avut oarecare incertitudini legate de orientarea sexual. I-a fost cum nu se poate mai dificil lui Sebastian să se raporteze la generaţia 28. L-a admirat pe Mircea Eliade, l-a judecat în tăcere, l-a încondeiat în Jurnal, dar a nutrit mereu dorinţa de a-I avea prieten.

Se pare că dorinţa nu a fost împărtăşită şi de Mircea Eliade căci cum altfel s-ar explica omisiunea acestuia de a-l vizita pe Sebastian când a revenit pentru o săptămână la Bucureşti, în 1942?”Relaţia dintre cei doi este un şantier care, de la un punct încolo, îşi schimbă regimul de existenţă.....relaţia Sebastian-Eliade începe prin a fi una contingentă şi sfârşeşte prin a fi una ficţională”, observă Mihai Iovănel.

La moartea lui Sebastian, Eliade va scrie un necrolog, dar care se pare că a fost unul mai curând de circumstanţă decât de autentică trăire. Eliade era la curent cu detaliul, deloc neimportant pentru el, că Sebastian a ţinut un jurnal şi ori ştia, ori bănuia că în paginile acestuia se află lucruri ce sunt neconvenabile pentru cariera lui universitară, publică din Occident, de unde interesul lui ca Jurnalul să nu fie tipărit.

În schimb, pe Camil Petrescu, poate singurul prieten adevărat şi statornic, Sebastian a avut grijă să îl caricaturizeze cu asupra de măsură, să îi exagereze egolatria, să îi supradilate megalomania. Nu ştiu cât de antisemit a fost Camil, însă e sigur că autorul lui Danton a sesizat exact că el, Sebastian, “nu e în suflet ovrei şi, în orice caz, mi-e omul cel mai aproape literar”. Problematice şi puternic relativizate au fost şi relaţiile cu Noica, cu Iorga, cu E. Lovinescu ori cu Călinescu, un Călinescu care nu l-a apreciat deloc, dovadă ceea ce a scris în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, motiv de intensă suferinţă pentru Sebastian.

Sursa: Jurnalul

Jurnalul, cel care alături de De două mii de ani şi de Cum am devenit huligan, e scrierea cel mai adesea interogată de Mihai Iovănel în monografia lui ideologică despre Sebastian, ridică cele mai mari probleme, oferind deopotrivă cele mai multe soluţii în formularea unui răspuns ferm legat de criza identitară a autorului său.

Sebastian e solidar cu evreii deportaţi în Transnistria atunci când se gândeşte că va merge la un concert la Ateneu, concert avându-l ca solist pe Walter Gieseking şi simţind oarecare remuşcări pentru aceasta (Iovănel e sceptic în privinţa realei culturi muzicale a autorului Insulei de vreme ce piesa lui declarat favorită e Mica serenadă), în schimb nu e foarte încântat că trebuie să le predea unor elevi coreligionari de-ai săi, elevi nu foarte deştepţi şi nici foarte silitori. Misionariatul nu făcea parte dintre trăsăturile sale esenţiale.  

Nu e din cale afară de preocupat nici de Teatrul Barasheum, ba, din contră, nu vrea să fie asociat nici măcar o singură clipă cu acesta. Aici improbabilitatea apartenenţei sale la iudaism apare în chipul cel mai proeminent. Şi tot aici s-ar putea găsi dovada ce l-ar confirma pe I.Ludo, cel care îl califica pe Sebastian drept “un evreu arian”. În Jurnal, crede Mihai Iovănel, “personajul Sebastian se ipostaziază în chip ideal, determinând o lectură de puternică identificare emoţională”. Iar Jurnalul “captează efectul românesc într-un sens major, eşuat în celelalte scrieri ale lui Sebastian”.

Autorul monografiei ideologice Sebastian socoteşte, şi nu fără argumente, cred, că “nivelul de complexitate al martorului este neobişnuit. El face legătura între contexte, s-ar zice, incompatibile. Sebastian este şi evreu, şi discipol al lui Nae Ionescu, şi membru al protipendadei culturale, şi persecutat, şi apropiat al Partidului Comunist”.

Două vorbe în finalul acestei recenzii despre apropierea/depărtarea lui Sebastian de comunişti. Aşa cum apare ea în cartea lui Mihai Iovănel şi, mai cu seamă, în capitolul ei ultim, Comunismul. Cu certitudine, Sebastian a fost prieten apropiat cu Lucreţiu Pătrăşcanu. Mai puţin cert e dacă a fost sau nu implicat în redactarea Proclamaţiei regale de la 23 august 1944.

Nu e exclus ca Jurnalul, aşa cum a fost publicat el, pentru întâia oară în 1996 la Humanitas, să nu fie complet tocmai din pricina faptului că în el s-ar fi putut afla însemnări despre discuţiile ideologice cu Pătrăşcanu.

Periculoase la vremea scoaterii peste graniţă a manuscrisului. Sebastian a plecat din redacţia României libere din cauza conflictului cu grupul condus de Alexandru Graur şi nu deoarece ar fi fost dezamăgit de comunişti, nu din pricina unei rupturi cu aceştia. Sau pentru că ar fi fost oripilat de comportamentul armatei sovietice de ocupaţie şi fiindcă ar fi vrut să protesteze în acest chip faţă de el. Pe cale de consecinţă, ipoteza unui asasinat comandat de sovietici i se pare lui Mihai Iovănel nefondată.

Cum spuneam, Evreul improbabil- Mihail Sebastian: o monografie ideologică e o carte incitantă. Şi polemică. Iovănel polemizează cu nume importante, cu nume grele precum Marta Petreu şi Cornel Ungureanu. Dar şi cu alţii. Nu mă îndoiesc că monografia lui ideologică va stârni, la rândul ei, nenumărate replici şi contra-replici. Important e ca ele să fie pe fond şi nu pe criterii etniice. De-o fi una, de-o fi alta, un lucru e în afara oricărei îndoieli. Lectura cărţii lui Mihai Iovănel numai plictisitoare nu e. Ceea ce e de bine.