Se simte, în sfârșit, că banii europeni intră în România!

În drumurile mele prin țară, aud destul de des o întrebare, mai ales de la oameni care nu au timp de povești. „Bine, bine… dar unde se văd banii europeni?” 

FOTO Shutterstock

Întrebarea este, cu siguranță, legitimă pentru că auzim des despre rata scăzută de absorbție, iar răspunsul corect nu poate fi, din punctul meu de vedere, nici emoțional și nici ideologic.

Răspunsul corect, concret, se vede însă acolo unde lucrurile funcționează și evoluează. Este vorba despre un anumit ritm în administrație (locală dar și centrală!), este vorba despre ordine, parteneriat cu mediul privat, plăți făcute la timp, proiecte care nu stau blocate cu lunile, sau investiții care nu se pierd prin hârtii.

Acolo se văd banii europeni, iar ei sunt mulți, și DOAR acolo pot să se vadă, în locuri precum Arad, Oradea, Cluj (doar câteva exemple), unde administrațiile și-au făcut datoria de atrage și folosi cu cap acele multe miliarde. Ce înseamnă „cu cap”? Înseamnă că au făcut viața oamenilor mai bună și au încurajat creatorii de locuri de muncă!

Ca europarlamentar implicat direct și activ în negocierile europene și în dezbaterile despre viitorul buget al Uniunii, știu un lucru extrem de clar: fondurile europene nu se pierd la Bruxelles. Ele se pierd sau se câștigă la București și la fiecare primărie din țară, și la fiecare ordonator de credite care își face, sau nu, datoria! Nu „Europa” blochează România! Dimpotrivă. UE este cea care ne finanțează, iar în Parlamentul European am luptat și am obținut mereu noi posibilități de finanțare! România, însă, se poate bloca singură. Diferența, așa cum am spus, o face competența administrativă.

Iată de ce, bilanțul ultimelor șase luni prezentat de ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene, susținut de PNL, merită spus și repetat, cu cifrele pe masă. Asta pentru că, în sfârșit avem o dovadă concretă că atunci când statul muncește profesionist, „câteva luni pot recupera câțiva ani”.

În perioada ianuarie 2021–iunie 2025, media lunară a plăților din fonduri europene era de 86,6 milioane euro. În ultimele șase luni din 2025, ritmul a urcat la 456,2 milioane euro pe lună. De peste cinci ori mai rapid! În paralel, capacitatea de a aduce efectiv banii în bugetul de stat a crescut masiv: de la aproximativ 54 milioane euro pe lună la 374 milioane euro pe lună. Tradus pe înțelesul tuturor, banii europeni nu mai stau „în aer”, în promisiuni, în conferințe, sau mai știu eu pe unde. Ei încep să circule cu adevărat prin economie. Iar asta se simte.

Poziționarea mea aici nu are legătură cu simpatiile politice. Este pur și simplu o discuție despre rezultate, iar rezultatele se văd tocmai în ce a fost cel mai greu: fondurile de coeziune, acolo unde România a avut mult prea des întârzieri și blocaje.

La absorbția curentă, adică sumele solicitate Comisiei Europene, România a trecut de la 3 miliarde euro, 9,9% acumulat în patru ani și jumătate, la 6,3 miliarde euro, 20,4% – practic o dublare în doar șase luni. La rambursările efective, banii intrați efectiv în conturile statului, saltul este la fel de grăitor: de la 2,9 miliarde euro (9,41%) în perioada 2021–iunie 2025 la 5,2 miliarde euro (16,6%) la final de 2025. Diferența de 2,3 miliarde euro atrasă în jumătate de an nu se explică în niciun caz prin noroc sau conjunctură. Dimpotrivă, ea explică prin capacitate administrativă și prin decizii luate la timp. Adică prin competență și prin seriozitate.

Este ceva care nu ar trebui să ne uimească, dar după mandatul fostului ministru PSD, Adrian Câciu – marcat de blocaje, întârzieri și o lipsă cronică de viziune administrativă de programe de coeziune gripate, de PNRR intrat într-o zonă periculoasă de suspendare, negocieri înghețate cu Comisia Europeană, supracontractări fără control și zero transparență – iată că este de natură să o facă.

Să privim proporțiile, fiindcă ele spun povestea cel mai bine: aceste ultime șase luni înseamnă aproximativ 10% din timpul scurs de la începutul exercițiului financiar 2021–2027, dar au generat 37% din toate plățile făcute în acest exercițiu. Asta înseamnă că România a reușit, într-un semestru, mai mult decât unii reușesc în ani. Iar pentru cine își imaginează că „nu se poate”, cifrele sunt cel mai bun antidot. Și România poate, dacă oamenii potriviți ajung la locul potrivit. Iar în acest domeniu, premierul Bolojan chiar a avut inspirație când și-a ales ministrul.

În doar șase luni de mandat, ministrul Dragoș Pîslaru a făcut ceva ce părea improbabil într-un sistem obișnuit să se scuze: a deblocat mecanismele și a accelerat absorbția la un nivel fără precedent. Încă o dată, nu este un miracol. Este „doar”  diferența dintre administrație și improvizație, sau între reflexul profesionistului de a împinge lucrurile înainte și reflexul demagogului de a vorbi, în loc să facă.

Evident, cel mai important test, în această discuție, rămâne PNRR.

În iunie 2025, România era într-o situație critică: negocieri blocate, o cerere de plată suspendată, implementare haotică, supracontractare fără măsură. Într-un asemenea moment, pierzi luni și ani foarte ușor – iar în PNRR timpul nu este un simplu detaliu, ci este condiția de existență a banilor! Astăzi, însă, execuția PNRR a crescut de la 6,8 miliarde euro la 9,7 miliarde euro; 3 miliarde euro atrași în doar șase luni. PNRR a fost renegociat responsabil, cu argumente și rigoare. A fost introdus tabloul de bord public, cu peste 20.000 de proiecte monitorizabile de către societate. Și a fost depusă Cererea de Plată nr. 4, în valoare de 2,62 miliarde euro. Pentru prima dată după mult timp, nu mai vorbim doar despre „intenții”, ci despre control, transparență și flux de bani în economie.

De ce insist pe aceste lucruri? Pentru că, la modul obiectiv, ele au o miză mult mai mare decât un bilanț tehnic sau chiar ministerial.

România se află sub presiunea deficitului bugetar și sub presiunea nevoilor reale: infrastructură rutieră, infrastructură locală, spitale, școli, competitivitate economică. Fondurile europene sunt, în mod realist, singura pârghie care poate compensa rapid aceste goluri fără să arunce țara într-o spirală fiscală distructivă. Nu avem luxul să ne jucăm cu ele și în niciun caz, dragi cititori, nu avem luxul populismului pe tema banilor europeni. Asta dacă ținem cu România.

De aceea contează mult și ținta anunțată de guvernul Bolojan pentru 2026: dublarea maximului istoric de atragere a fondurilor, astfel încât minimum 15 miliarde euro să ajungă în investiții cheie – autostrăzi, infrastructură locală, spitale, școli, economie.

Nici măcar nu o văd ca pe o ambiție (deși este). O văd însă ca stabilind, precis, nivelul de viteză de care România are nevoie ca să recupereze decalajele față de UE în vremea generației noastre și nu în două sau trei generații. Acum, mai mult ca oricând, avem dovada că știm și că putem lasă copiilor noștri o altă Românie decât în cea în care s-au născut și nu simt nicio dorință de a-mi „scuza” optimismul, pentru că el e bazat pe realitate.

Spun toate acestea fără loialitate politică ne-trecută prin filtrul rațiunii, și le spun în primul rând din responsabilitate. România nu își mai permite amatorism pentru că amatorismul, lipsa de seriozitate și de rezultate, pe cifre, ne-a dus la creșterea extremismului și a populismului nerușinat.

Guvernarea susținută de PNL, cu Ilie Bolojan prim-ministru, a arătat în ultimele luni că se poate lucra altfel, cu rigoare, transparență și, da, cu viteză.

Diferența dintre perioada Câciu și perioada Pîslaru este precum diferența dintre zgomot și eficiență, dintre scuze (și ne-am cam săturat) și rezultate, dintre România care pierde timp și România care recuperează ani! Iar când România face asta, când recuperează ani, nu câștigă ministrul sau partidul care îl susține politic. Câștigă, dragi cititori, o comună care își finalizează rețeaua de apă și canalizare și intră în mileniul trei. Câștigă un spital care își modernizează secțiile. Câștigă o școală care nu mai stă cu toaleta în curte. Câștigă o autostradă care nu mai rămâne doar pe hartă.

Acolo se văd banii europeni, iar ei sunt peste tot în România. Și vor fi tot mai mulți.