Scurtă istorie a relaţiilor mele româno-maghiare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În Braşov, oraşul meu natal, comunitatea maghiară este relativ mare, alături de secui şi saşi. Un mix în care am crescut fericit.

În şcoala generală direcţiunea a hotărât să facă două clase dedicate elevilor maghiari. Aşa că din clasa a 5-a până în clasa a 8-a am urmărit de la distanţă şi cu o oarecare curiozitate fetele de la casele G şi H.

La liceu, curiozitatea s-a transformat în interes: fetele de la clasa maghiară erau blonde şi înalte, aveau un exotism aparte. Dacă unul dintre colegii mei îi cerea prietenia unei unguroaice şi ea o accepta, îl vedeam ca pe un erou. Pe vremea aceea „ieşitul la date” era ”cererea prieteniei”, iar „friendzone” se zicea „i-a dat verde”.

Nu am reuşit să farmec vreo blondă de la clasele maghiare, că nu eram deloc curajos. Dar prima mea iubită din liceu era jumătate unguroaică iar asta, am descoperit eu, mi s-a potrivit.

Am petrecut câteva vacanţe de vară la verişorul meu de la Târgu Mureş. Acolo se vorbea mai mult maghiară decât română iar la magazine eram întâmpinat cu „Teşec” (poftim). Când ceream ceva în română toată lumea mă servea, deşi eram copil. Nu-mi amintesc să am probleme vreodată să iau pâine, suc şi gumă de mestecat.

Mai târziu, când Dana a plecat din Hi-Q, în trupa noastră a intrat Nico - o unguroaică din Sighişoara, a cărui familie avea un singur bunic român, restul erau... ai ghicit, maghiari. Am cele mai frumoase amintiri din perioada în care am cântat cu Nico, inclusiv cel mai popular cântec al nostru, „Gaşca Mea”.

Fast-forward 10 de ani, la 1 septembrie 2011 mă însor cu o fată blondă cu numele Istvan (un sfert unguroaică). Cea mai frumoasă fată din lume!

În cei 18 ani de Hi-Q am avut multe concerte în Covasna şi Harghita. Am cântat inclusiv în localităţi din Ungaria şi Ucraina, unde eram invitaţi de comunităţi româneşti dar cântam tuturor.

La un moment dat, am prins Ziua Naţională a României la Sfântu Gheorghe. Aveam concert în sala de spectacole a oraşului.

Toţi erau maghiari acolo.

Nimeni nu vorbea româneşte în jur, în afară de organizatorul principal. Înainte de recitalul Hi-Q, pe scenă a cântat o trupă din Ungaria care a avut mare succes, invitând publicul să aplaude pe ritm pe fiecare piesă: tok, tok, tok (aşa îmi amintesc, nu ştiu ce înseamnă).

După ce a ieşit de pe scenă trupa ungurească de succes, prezentatorii au vorbit în maghiară şi română. La final, unul dintre ei, cel care vorbea în maghiară a rostit cuvântul „Hi-Q”. S-a dezlăţuit iadul în sală din cauza ţipetelor publicului... Nu se mai auzea nimic şi prezentatorul român nu a mai putut traduce nimic din cauza gălăgiei!

Inginerul nostru de sunet, care era în primul rând în sală, chiar în faţa scenei, a simţit cum sutele de spectatori îl strivesc de scenă, cum bucuria lor îl surzeşte, cum ţipetele se transformă într-un val de aer care îi rupe hainele de pe el.

A fost unul dintre cele mai gălăgioase concerte Hi-Q din cele peste 1000 pe care le-am avut în carieră. Nimeni nu ştia româneşte. Însă toată lumea ştia versurile.

Muzica şi iubirea nu au nevoie de traducere.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite