Școala în literatură

Ca simbol al devenirii spirituale, dar şi al restricţiilor resimţite cu durere de fiinţa tânără, şcoala este mai degrabă un simbol defintoriu pentru relaţia dintre individ şi societate, decât o temă literară. 

FOTO Arhivă

Majoritatea scriitorilor evocă propriile experienţe de şcolari sau definesc caracterul unui personaj prezentând în ambele cazuri conflictul insurmontabil cu prima autoritate socială pe care viaţa o aduce în scena istoriei individuale. De cele mai multe ori, în centrul experienţei se află problema libertăţii de gândire. Nemulţumirea faţă de sistemul memorării şi faţă de superficialitatea pregătirii devine aproape un leit-motiv al scrierilor literare. Ion Ghica, vorbind despre dascălii greci din timpul domniilor fanariote, notează cu umor: Fără noţiuni serioase de istorie, fără filozofie şi fără elemente de matematică, te lua de mână şi te ducea într-o duminică, la părinţi, zicându-le cu îngâmfare: "Băiatul a isprăvit cartea!" Vestea se ducea din dascăl în dascăl, până la palat; şi dacă erai de părinţi bogaţi, vodă te îmbrăca cu caftan şi te însura cu fie-sa, cu nepoată-sa ori cu vreo fată din casă, uitată de Dumnezeu (Dascăli greci şi dascăli români).   

Deşi evocată cu nostalgie şi sentimentalism, şcoala românească are limitările ei. Adăpostite de bisericile Udricani, Sfântul Gheorghe şi Colţea, primele şcoli publice, făcute pentru copiii micilor meşteşugari şi precupeţi din mahalale, apar în mintea scriitorului printr-o imagine înduioşătoare: pe prispa bisericii, sub albastrul cerului, copiii citeau şi scriau pe genunchi şi pe brânci. Desigur, şi această şcoală oferă puţină învăţătură, dar suficientă pentru a obţine un post de funcţionar public: şcolarii învăţau să ţină ison cântăreţilor din strană, să citească Apostolul, să zicăTatăl nostru şi Crezul şi să meargă de-a-ndărătele cu sfeşnicul într-o mână şi cu cădelniţa în cealată dinaintea preotului când ieşea cu sfintele daruri (Şcoala acum 50 de ani).

Cei mai norocoşi dintre absolvenţi erau recrutaţi de biserici şi deveneau preoţi, cu timpul. Deşi învăţau doar să scrie, să citească şi să cânte, învăţătura era foarte serioasă pentru că dascălul era înarmat cu o vargă, iar în cazuri mai delicate îşi folosea şi papucul: Apoi să fi dus sfântul pe vreunul să nu-şi ştie lecţia, că dacă nu-l ajungea cu nuiaua, apoi scotea imineul din picior şi-l azvârlea după dânsul cu un  "Fir-ai al dracului cu ta-to şi cu mă-ta că n-ai învăţat matima" (ibidem). 

Şi în Amintirile. lui Creangă se poate remarca acelaşi amestec de pioşenie şi teamă faţă de şcoală; în Humuleşti, părintele Ioan de sub deal iniţiază primele cursuri de instrucţie şcolară într-o chilie din curtea bisericii şi stimulează sârguinţa şcolarilor tot prin metode coercitive.

Preocuparea pentru imaginea şcolii se manifestă mai cu seamă în pagini autobiografice (Caragiale, Delavrancea, Sadoveanu), în care instituţia se se reduce la un dascăl, personaj evocat cu evlavie şi emoţie sau, dimpotrivă caricaturizat. Dincolo de aceasta se află dorinţa de a ieşi de sub normele stricte sau dintre limitele unei programe care închide porţile minţii creatoare. Există o nemulţumire generală faţă de modalităţile de stabilire a ierarhiilor.

La 1882, Ion Ghica semnalează lipsa de rigurozitate a examenelor, din cauza cărora minţile mediocre ajung în fruntea societăţii.

Cinzeci de ani mai târziu, Mircea Eliade remarcă acelaşi lucru. Povestindu-şi propria experienţă de obţinere a bacalaureatului, găseşte absurd examenul care îi promovează, în primul rând, pe cei tâmpi. Atmosfera de teroare organizată şi numărul mare de discipline nu-i conferă autoritate acestui examen: Profesorii s-au aşezat pe scaune. Noi, într-o bancă lungă, unul lângă altul.

-- Poţi să-mi spui evoluţia sufixelor?

Băiatul privea în gol. Vecinul lui tremura. Îl vedeam că se opreşte cu greu să nu ridice degetul. Întrebat, a răspuns; dar a confundat. Aceasta a bucurat pe al treilea vecin, pe care - din sadism - profesorul l-a sărit, cercetându-mă pe mine. Am răspuns poate prea prompt şi încruntat. (Romanul adolescentului miop)

Pagina este memorabilă şi universal ilustrativă pentru caracterul aleatoriu al examenelor; întrebările despre Mavrocordat sau Vlad Înecatul sunt de-a dreptul ilare, iar comentariile rău-voitoare ale profesorului de biologie tipice pentru meschinăria dascălui incapabil de comunicare. Ceea ce-l întristează pe Eliade este în primul rând incultura profesorilor şi umilinţa la care este supus discipolul. Credinţa lui I. Slavici că dascălul este un părinte sufletesc, iar rostul şcolii, de a-l învăţa pe copil acest lucru (Budulea tachii) rămâne un ideal pe care realitatea îl contrazice dureros.

Ceea ce subliniază mulţi scriitori în legătură cu şcoala este tocmai artificiozitatea, lipsa de credibilitate a sistemului. În romanul Cartea nunţii, G. Călinescu introduce câteva episoade ilustrative, în centrul cărora se află personajul Bobby Policrat, elev la Liceul Ghe. Lazăr din Bucureşti. Aici apare descrisă o sală de desen, imagine care surprinde subtil mentalitatea generală faţă de educaţie şi rolul şcolii: Un enorm tablou de pânză zugrăvit în ulei de profesorul Bran îşi arăta cusătura unei reparaţii ce dezvăluia că pânza fusese sfâşiată cu briceagul.Tabloul reprezenta pe Peneş Curcanul povestind acasă isprăvile de război şi era un adevărat muzeu etnografic. Cusături ţărăneşti, scoarţe, ştiuleţi de porumb atârnau de grinzi, şi asistenţa sta vrăjită, de teamă parcă să nu-şi boţească veşmintele drapate cu îngrijire de Pictor.

Insistenţa constantă de a cultiva sentimentul naţional degenerează, cade treptat în tipare groteşti, pentru că forma este falsă, iar idealul de conjunctură. Incompatibilitatea dintre sistem, dascăl şi elev anulează posibilitatea de comunicare şi de aceea paginile luminoase şi nostalgice despre anii şcolii apar doar când discipolul îşi găseşte modele. Admiraţia se îndreaptă exclusiv către un dascăl; sentimentul de îngrădire în spaţiul şcolii este însă unanim şi el se accentuează de la o generaţie la alta, iar binecunoscutele versuri bacoviene devin un adagio. În acest sens trebuie menţionată Lecţia lui Ionesco. Creată pe tema conflictului dintre dascăl şi discipol, piesa lui Ionesco dezvoltă subtil consecinţele educaţiei care îl transformă pe elev după prototipul profesorului şi îl metamorfozează pe profesor în călău. Întâlnirea dintre cei doi începe cu  bunăvoinţă şi politeţe şi se sfârşeşte prin uciderea elevei de către profesor pentru că  aritmetica duce la filologie, iar filologia duce la crimă...

Sub dictatura comunistă, H.-R. Patapievici vorbește despre viaţa dublă a elevului, obligat să-şi găsească modelele în cărţi şi să răsfoiească manualele doar în pauzele dintre ore: ...adevărata şcoală am făcut-o acasă, după orele de curs, cu profesori al căror glas nu l-am auzit niciodată. Când se va scrie istoria învăţământului românesc din această epocă, se va vedea că principala instrucţie s-a efectuat nu prin şcoală, ci prin acele cărţi ale norocului, care au făcut din generaţia noastră, printr-un destin fast, replica pe care cultura a ştiut să o dea unei istorii mutilate (Zbor în bătaia săgeţii). Viaţa dintr-un internat, e edificator descrisă de Mircea Nedelciu, prin detalii care ilustrează principalele defecte ale lumii; în romanul Zmeura de câmpie Calul  bălan al lui Creangă este înlocuit cu pedeapsa psihologică - inocularea fricii, printr-o viaţă de anchetă permanentă. Şcolarul nu este pedepsit pentru furt, violenţă sau oricare alt delict, ci este obligat să scrie o declaraţie, adeseori dictată de autorităţile şcolare, iar această hârtie devine modul prin care societatea îl va şantaja până la moarte. 

Aspiraţia ca şcoala să fie un loc al transformărilor spectaculoase în sens benefic şi evolutiv se menţine. Multe s-au schimbat și mereu sunt profesori care pun mai presus de orice rolul lor de învățători. Fără ei chiar ar fi trist.

În sine, meseria este primejdioasă, stimulând dispozițiile trianice ale dascălului, dar mai presus de asta expunându-l în cel mai dereros mod unui număr mare de oameni, de caractere, de aspirații. Cred că timpul învățătorului s-a dus. Iar generațiile mai tinere știu la ce mă refer. Nu de informație are nevoie elevul de azi, ci de o voce de moderare, de un partener de discuții.  Are nevoie de jocuri sociale, de exercițiu public. Tocmai de aceea pledez în continuare pentru o școală-club și pentru un sistem de autoevaluare viabil.