Sărbătorile pascale din România anului 2018

De câţiva ani încoace, mai exact din momentul în care am început să scriu regulat pe blogurile “adevărul.ro” şi, mai recent, pe site-ul „contributors.ro”, încerc să le împărtăşesc cititorilor măcar o parte dintre gândurile mele din preajma ori din ziua marilor sărbători creştine.

Nefiind nici teolog, nici din cale afară de religios (plătesc, poate, astfel, tribut celor 30 de ani şi mai bine trăiţi în comunism) mi s-ar părea nedrept şi iluzoriu să se aştepte de la mine reflecţii legate de filosofia, esenţa ori necesitatea credinţei. În cazul de faţă, despre taina Învierii, despre îndestructibila îngemănare dintre aparenţe, sensuri, aparenţe şi profunzimi tulburătoare iscată de vestea în fiecare an reînnoită a vieţii care învinge moartea.

Pe de altă parte, de fiecare dată mi se pare imposibil să nu fac legătura dintre cele două momente cheie din istoria creştinătăţii – Paştele şi Crăciunul- şi evenimente din existenţa noastră imediată. Mai întâi fiindcă, dincolo de minunea divină, , Paştele şi Crăciunul reprezintă un îndemn la înnoirea omului şi a societăţii. În al doilea rând fiindcă trăim vremuri parcă mult prea trepidante, din nefericire aş spune că şi din cale afară de tulburi ca, cel puţin după părerea mea, să ne putem permite astăzi luxul de a ne abstrage cu totul, fie şi numai pentru câteva zile, semnelor şi relelor realităţii.

Poate că în România interbelică, cea pe care unii o idealizează în vreme ce alţii o văd ca situându-se ceva aproape  de ceea ce desemnăm prin cuvântul normalitate, cu o organizare politică, economică, socială departe de a fi perfectă însă la o distanţă apreciabilă de anormalitatea adusă cu sine de instaurarea comunismului, lucrurile să fi stat altfel. Însă după anul 1944 şi, mai cu seamă după 30 decembrie 1947 încoace, atunci când comuniştii români au făcut astfel încât cetăţenii ţării să fie obligaţi să sărbătorească şi Paştele, şi Crăciunul în semi-clandestinitate, ambele mari sărbători creştine au interferat cu politicul.

Fără doar şi poate, în toate ţările Europei de Est şi Paştele, şi Crăciunul au dobândit vădite conotaţii politice. Fapt dovedit fie şi numai prin faptul că au existat regimuri comuniste, îndeosebi în ţările majoritar catolice, care s-au dovedit ceva mai tolerante, ai căror conducători au recurs la subterfugii ce le-au îngăduit credincioşilor să marcheze fără teamă, aşa cum se cuvine, Naşterea şi Învierea Domnului nostru, Iisus Hristos. Şi aici, şi la acest capitol, s-a făcut simţită ceea ce, îndeobşte, numim excepţia românească.

Sigur, aş exagera dacă aş spune că între 1948 şi decembrie 1989 românii nu au sărbătorit Paştele şi Crăciunul, că Bisericile nu ar fi fost pline. Pe de altă parte, e un adevăr că au existat categorii sociale mai expuse prin profesie controlului ideologic. Pentru care trecutul pragului unei Biserici, în seara de Crăciun ori în Noaptea Învierii, putea avea oricând consecinţe nu tocmai dintre cele mai confortabile.

Normal era ca după decembrie 1989 lucrurile să stea fundamental diferit. Mai exact ca nici cea mai mică urmă de politic să nu se simtă în zilele Sărbătorilor pascale ori în acelea ale Crăciunului. Nu prea a fost să fie. Desigur, nimeni nu le mai interzice astăzi românilor să sărbătorească marile sărbători ale creştinătăţii în voie, fără oprelişti şi fără teama că pentru aceasta ar urma să dea socoteală la poliţie. Există însă ceva impur, ceva în neregulă pe mai departe.

Paştele din România 2018 este, indiscutabil, marcat de tensiunile politice la care este supusă o societate pe care actuala coaliţie guvernamentală şi-ar dori să o confişte în totalitate. Disperată că nu poate sau că nu poate deocamdată, că zi de zi apar noi probe că actualii conducători ai României se dovedesc tot mai incapabili să identifice dreapta cale al cărei rost principal ar fi acela de a le asigura cetăţenilor ţării un minim climat de normalitate, coaliţia PSD –ALDE caută tot felul de subterfugii. Totul cu gândul necreştinesc de a cumpăra, de a supune, de a perverti conştiinţe. Aşa s-a întâmplat şi cu încercarea eşuată de a mai câştiga un plus de bunăvoinţă din partea măcar unei părţi a populaţiei prin plata cu anticipaţie a salariilor din sectorul bugetar.

Asistăm, în ultimele luni, la un veritabil asalt asupra conştiinţei românilor.Celor ce nu acceptă jocul, minciuna, falsul găştii aflate azi la guvernare li se spune tot mai frecvent şi tot mai apăsat că nu ar fi adevăraţi români. Că îşi defăimeaza ţara, că pentru asta ar trebui să plătească. La începutul lunii martie, preşedintele PSD a  ameninţat că în Parlament se va ticlui o lege anti-defăimare, reactivându-se zicala bolşevică “cine nu e cu noi e împotriva noastră”.

Tocmai de aceea cred că am putea folosi cu toţii timpul de răgaz oferit de Sărbătorile pascale pentru a mai medita o dată asupra importanţei adevărului în traiul, în acţiunea, în vorbele zilnice.

Asupra importanţei adevărului, cinstei, onoarei şi  înţelepciunii!