Şansa de a avea minte sau arta de a supravieţui unui viol

„Victima unui viol are nevoie nu de compasiune, atenţie sau tandreţe în exces. Nu. Are nevoie de normalitate, de sentimente sincere, de dialog“

Conjunctural, am avut obligaţia şi totodată povara de a discuta cu victime ale unor infracţiuni de viol urmate de tentative de omor sau „doar“ de viol. De fiecare dată am încercat să ascult obiectiv şi neimplicat emoţional fapte povestite de femei care au trecut prin astfel de experienţe traumatizante.

Am reuşit să nu mă implic emoţional, pentru ca profesia mă obliga să obţin cît mai multe date despre autor şi să consemnez exact cele relatate de victimă.

Numai că, după terminarea audierii, raţionalul şi formalismul erau înlocuite de revolta si admiraţie. Revoltă faţă de criminalul care comisese fapta şi admiraţie faţă de femeia care avusese curajul să povesteasă ceea ce păţise.

A supravieţui unui viol nu înseamnă „doar“ a scăpa cu viaţă din mîinile criminalului, ci şi a putea să....supravieţuieşti cu stigmatul a ceea ce ţi s-a întîmplat. Nu întîmplător îl numesc pe violator, criminal. Nu, el chiar este un criminal care însă nu ucide femeia. Îi ucide sufletul, sentimentele şi zilele ce urmează. Da, orice zi de mîine este o pedeapsă pentru multe dintre victimele unui viol. Dar există şi speranţă: speranţa că împreună cu una dintre zilele de mîine poate vine şi uitarea. Că vindecarea....

Şi totuşi există femei care pur si simplu au reacţionat inteligent şi abil în faţa acestor bestii. Refuz să cred că a fost doar instinctul de conservare cel care le-a călăuzit. Mai pregnant, zic eu, a fost nivelul intelectual, capacitatea extraordinară de adaptare la situaţie, acel „dualism“ născut din dorinţa de a trăi, de a scăpa de prezenţa şi ameninţarea lombrozianului frustrat, incapabil de sentimente. Dualismul la care mă refer este materializarea înţelepciunii populare din care a izvorît acel... „te faci frate cu dracu’ pînă treci puntea“.

Cînd plimbîndu-te pe o alee de parc, ziua-n amiaza-mare, primeşti mai mulţi pumni în cap şi constaţi că individul care ţi i-a administrat foloseşte un cuţit lipit tandru de carotida ta, aşa ca o declaraţie de dragoste, parca nu-ţi vine să-i reproşezi că-i pute gura atunci cînd îţi cere să....faci ce-ţi spune el. Cu el.

Decît să-i spui că este cam nebărbierit, că are frizura demodată şi că a lipsit la lecţia de bune maniere, mai bine îi dai senzaţia că-l placi de cînd lumea şi că-l aştepţi de ani de zile. Că e „bărbatul visurilor“ tale. Nu-i spune totuşi că şi.... coşmarul tot un vis este. S-ar putea să nu guste subtilul glumei...

Tot ce ai de făcut este să aplici „politica trestiei“, adică să nu-l contrazici, să-i dai impresia că te îndrepţi cu ,,entuziasm’’ către ce-şi doreşte el şi „în mod firesc“ să încerci să amîni cît mai mult, sub pretexte plauzibile, finalul. Vorbeşte cu el. Orice. Pe astfel de indivizi conversaţia, lipsa de teamă a femeii îi inhibă. Dacă simţi că fizicul nu te ajută, nu riposta. Şi nici nu ameninţa!

Unii dintre violatorii care şi-au suprimat victimele mi-au declarat în anchetă că au comis crimele pentru că fuseseră ameninţaţi de femeile respective cu reclamarea faptei la poliţie.

Poate că ar trebui să existe un „ghid“ sau nişte „proceduri“ de urmat în caz de agresare sexuală, reguli de învăţat încă de la vremea pubertăţii. Atît de către fete cît şi de către băieţi. Dacă vă grăbiţi să zîmbiţi la o aşa „bazaconie“, gîndiţi-vă cîte violuri sînt înregistrate în evidenţele poliţiei şi cîţi violatori există. Sau cîţi pedofili, autohtoni sau de aiurea, mişună printre noi.  Cîţi au fost condamnaţi, cîţi au fost liberaţi condiţinat sau cîţi şi-au ispăşit pedeapsa dar au plecat din puşcării cu aceleaşi apucături. Poate chiar „upgradaţi“.

Şi mai gîndiţi-vă că sînt foarte multe violuri neînregistrate în aceste evidenţe pentru că cei violaţi nu au reclamat faptele. Poate de teamă că atunci cînd va ieşi din puşcărie violatorul se va răzbuna, sau pur şi simplu din neîncredere în actul de justiţie. Ori poate de ruşine. Ruşine de rude, de vecini, prieteni sau colegi de serviciu. Asta şi pentru că de cele mai multe ori, atunci cînd este reclamată o astfel de faptă, mass media ,,uită’’ că victima trebuie să rămînă anonimă pentru cei din afara anchetei. Sînt suficiente doar căteva elemente făcute publice şi cei din anturajul victimei ,,intuiesc’’imediat identitatea acesteia.

Au fost situaţii cînd soţul femeii violate nu numai că nu a ajutat-o să treacă peste o astfel de traumă ci chiar a divorţat de ea. Imaginaţi-vă debusolarea şi dezamăgirea ei.

Victima unui viol are nevoie nu de compasiune, atenţie sau tandreţe în exces. Nu. Are nevoie de normalitate, de sentimente sincere, de dialog.

Au fost însă mult mai multe situaţii cînd soţul a sprijinit-o şi a susţinut-o pe soţia lui în toate demersurile acesteia de a-şi afla dreptatea. Asta în ciuda privirilor ironice şi aluziilor batjocoritoare venite din partea „celor apropiaţi“.

Victima unui viol are nevoie nu de compasiune, atenţie sau tandreţe în exces. Nu. Are nevoie de normalitate, de sentimente sincere, de dialog. Dialog chiar şi despre ce s-a întîmplat, despre cum s-a comportat, unde a greşit şi unde a reacţionat corect. Rareori o victimă „recidivează“ dar a discuta cu ea şi a analiza comportamentul ei o ajută foarte mult. Nu să prevină o altă faptă similară, ci să se simtă mai sigură pe ea şi să reuşească să treacă acel episod nedorit în uitare.

Inspirat de un caz real, excesiv mediatizat, dar mai ales de discuţia cu o femeie deosebită care, citindu-mi materialul, a gîndit că ar mai fi ceva de adăugat:

„...poate că ar fi potrivit să spui aici că ar fi de mare ajutor pentru victime dacă ar putea să reţină cât mai multe detalii despre agresor şi să subliniezi că adresarea imediata la poliţie, pe lângă aspectul investigaţiei, are o mare importanţă în procesul de autoterapie. Simţi că faci ceva ca să te „speli“, nu ca să te răzbuni neapărat...”