Să nu minţi, să nu furi, să nu ucizi!

Titlul nu are legătură cu trei din cele zece porunci biblice. Se referă la Codul penal. Cînd minţi, să nu uiţi niciodată adevărul... pentru că el sigur nu te va uita pe tine! Este normal ca un hoţ, un bătăuş, un criminal să mintă. Nu este normal să fure, să bată sau să omoare. Minciuna se naşte în mintea infractorului care încearcă să-şi uşureze situaţia, nu în a aceluia care încearcă să repare atît cît se mai poate din greşeala făcută.

Încă o victimă a violenţei în cuplu, încă o armă deţinută ilegal, pe 22 ianuarie 2017, la Tîrgu Mureş. Pe un tipar sinistru, care se repetă, parcă, la infinit, încă o femeie a murit duminică. S-a vorbit despre faptul că arma de vînătoare folosită de făptaş pentru a-şi împuşca mortal iubita ar fi fost cumpărată de la piaţă. El a declarat că a cumpărat-o de la tîrg. Mă întreb cum se vînd aceste arme la piaţă sau la tîrg: en-gross sau en-detail?

Trecînd peste episodul sarcastic, informaţia de ultimă oră despre arma folosită în barul de la Tîrgu Mureş este că puşca de vînătoare era furată. Există deja indicii clare care probează acest lucru. Dar criminalul minte. Minte, gîndind că astfel scapă de o infracţiune, cea de furt, neluînd în calcul faptul că a cumpăra o armă, în alte condiţii decît cele prevăzute de lege, e tot o infracţiune.

Răspunsul la întrebarea „de ce nu l-au arestat?”

De fiecare dată cînd o femeie este ucisă de soţ sau de iubit, în modul cel mai firesc, ne revoltăm toţi. Este inadmisibil să ştim că aceste femei maltratate şi ameninţate de cei care ar trebui să le fie parteneri de viaţă pot fi ucise oricînd, fără ca cineva să poată interveni în apărarea lor. Toţi ochii se îndreaptă către poliţişti, de la care se cere o rezolvare promptă şi imediată. Dar puţini înţeleg faptul că poliţiştii sînt îngrădiţi de lege, iar legea are mai multe prevederi în favoarea agresorilor decît în favoarea victimelor. Pe cale de consecinţă, putem concluziona că agresorul, infractorul este avantajat de lege, nu doar în faţa victimei, ci şi în faţa poliţistului.

O plîngere la Poliţie nu le dă dreptul poliţiştilor să-l reţină pe cel reclamat, aşa cum foarte mulţi români şi-ar dori. Arestarea, în prima fază a cercetărilor, se poate face doar în urma deciziei unui judecător, la solicitarea procurorului. Legea nu le permite poliţiştilor nici măcar să intre în casa agresorului şi să facă o verificare. Percheziţia se face în baza unui ordin emis tot de judecător, tot la solicitarea procurorului.

Dacă s-ar putea face un minimum de verificări, ar putea fi găsite eventuale arme de foc deţinute ilegal, dar acest lucru este extrem de anevoios din punct de vedere legal. Mai există o lege care reglementează deţinerea legală a armelor de foc letale, ce pare că a fost făcută în aşa fel încît deţinătorul să nu se poată apăra niciodată în faţa unui atac iminent cu arma pe care o deţine în mod legal. Toate aceste măsuri sînt impuse celor care au trecut nişte teste psihologice şi au declarat armele pe care le deţin, deşi statisticile arată foarte clar că agresorii care folosesc arme de foc nu le deţin legal.

Se vorbeşte şi astăzi despre similitudini între cazul de la Tîrgu Mureş şi „cazul Perla”, din Bucureşti. Nu se poate face o astfel de comparaţie, pentru că în cazul Perla a fost o excepţie: un poliţist care şi-a folosit arma deţinută legal. În celelalte cazuri, precum şi în cel de duminică, de la Tîrgu Mureş, arma crimei a fost deţinută ilegal, iar pentru a depista deţinerea ilegală a armelor de foc, poliţiştii au mai mult restricţii impuse de lege decît facilităţi.

Dacă ar intra în casa unui individ înarmat ilegal, pentru a face o verificare, poliţiştii ar putea fi acuzaţi de abuz. Tot de abuz ar fi acuzaţi şi dacă ar aplica măsura reţinerii imediate a unui agresor, chiar şi în cazul în care victima unei agresiuni depune plîngere la Poliţie.

Aşa se explică de ce poliţiştii nu au putut interveni în forţă, pentru a preveni tragedia, deşi femeia ucisă depusese o plângere pentru loviri şi alte violenţe, cu cinci zile înainte de comiterea crimei, iar cu trei zile înainte de a fi ucisă, depusese reclamaţie pentru ameninţări din partea aceluiaşi individ. Doar la una dintre aceste două infracţiuni se putea dispune arestarea preventivă, avîndu-se-n vedere pedeapsa maximă de cinci ani, prevăzută de legea penală, dar acest lucru presupunea existenţa unor documente medico-legale, precum şi alte demersuri şi, în final, judecătorul de drepturi şi libertăţi ar fi putut emite – ceea ce este puţin probabil – un mandat de arestare preventivă. Dar infracţiunea de lovire reclamată la Poliţie nu a fost însoţită de actul medico-legal, astfel încît nu s-a putut lua măsura arestării preventive. Şi astfel, un individ periculos a rămas liber. Liber să-şi ducă la capăt planul diabolic.

De remarcat ar fi două aspecte: suspectul avea cazierul curat, deci nu putea fi invocat comportamentul lui infracţional anterior, iar la ambele infracţiuni – loviri sau alte violenţe şi ameninţare – acţiunea penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă a victimei. Acest al doilea aspect impietează asupra multor dosare instrumentate de poliţişti şi procurori, întrucât în jenant de multe cazuri, cel care a depus plîngerea înţelege să şi-o retragă prin aşa-zisa împăcare a părţilor, şi astfel toată munca a fost în zadar. Nu doar a poliţiştilor, şi a procurorilor, dar mai ales a judecătorilor care emit mandatul de arestare preventivă sau încep anchete judecătoreşti.

În privinţa posibilităţilor pe care le are victima pentru a se putea apăra, situaţia legislativă este, din păcate, aproape tragică. Practic, un ordin de restricţie nu o poate apăra de agresiune pe femeia ameninţată, dar cel puţin le dă posibilitatea poliţiştilor să facă mai mult decît în absenţa acestui ordin. Ceea ce nu înţeleg victimele este necesitatea acţiunii în instanţă, pentru că simpla plîngere la Poliţie nu este suficientă pentru a le da undă verde forţelor de ordine să intervină.

Chiar şi cu ordinul de restricţie obţinut în urma unei hotărîri judecătoreşti, agresorul nu este ţinut la distanţă decît prin ameninţarea cu posibilitatea de a primi amendă sau de a face de la o lună la an de închisoare, dacă încalcă acest ordin. Iar astfel de sancţiuni, cu închisoarea, sînt aproape inexistente. Pedeapsa maximă în acest caz reprezintă oricum doar jumătate din pedeapsa prevăzută de Codul penal pentru încălcarea unei hotărîri judecătoreşti, dar asta prevede legea privind combaterea violenţei în familie.

Despre ce ar trebui să facă o femeie aflată într-o situaţie conflictuală cu partenerul de viaţă am scris cu multe ocazii. Cel mai semnificativ este articolul reluat pe actualul blog, Managementul divorţului, dar nu numai...

Text publicat şi pe blogul personal al lui Dan Antonescu.