Salon du livre. Protestul tinerilor. Indignări

Ana Blandiana la Salonul de Carte de la Paris

Nu-mi iese din minte o întrebare legată de protestul tinerilor de la deschiderea Salonului cărţii de la Paris. Sau e mai curînd un exerciţiu de imaginaţie pe care îl propun în special celor care i-au tratat de...”scandalagii”, „aflaţi sub influenţa băuturilor aloolice” sau „inautentici”.

Dar mai întîi o punere în context: am fost la standul României, la dechiderea Salonului cărţii de la Paris, am fost şi în zilele următoare la mare parte din dezbateri , cu pixul în mână şi cu reportofonul la vedere.

Am scris despre atmosferă, şi am scris despre conţinutul cultural; am scris despre stilistica pavilionului şi am scris despre ideile dezbătute; am scris despre cărţile vândute cu zecile de mii şi despre tălmăcitorii lor în franceză; am scris despre scriitorii prezenţi şi despre cei care au refuzat să vină.

Am scris despre protestul tinerilor artişti grupaţi sub titlul ocazional ICR OFFF, pentru că am fost acolo şi am văzut ce s-a întîmplat.

Despre ce n-am scris? Despre orgoliile rănite ale unora dintre scriitorii prezenţi,  fiindcă presa părea să vorbească mai mult despre protestatari şi refuznici decît despre ei (şi nu e adevărat, presa franceză şi românească le-a consacrat pagini generoase, cum era şi cazul!).

N-am scris despre jena imensă resimţită când am văzut comunicate de presă oficiale ale organizatorilor şi reacţiile unor distinşi cărturari care au afirmat că artiştii protestatari, care şi-au acoperit feţele cu chipurile lui Cărtărescu, Pleşu, Liiceanu, Djuvara, erau sub „influenţa băuturilor alcoolice”, sau „cîţiva apreciaseră totuşi înainte vinul românesc oferit de un sponsor al ICR Paris.”

Un asemenea argument, fabricat chiar pe mocheta albă (??) a standului României, pătată definitiv cu vin roşu din paharele tuturor invitaţilor - scriitori şi crtitici de valoare, politicieni, profesori universitari, jurnalişti şi artişti protestatari deopotrivă -  mi  se pare un argument nedemn, laş, jignitor.  

Argumentul a „trecut” pentru că artiştii sunt, nu-i aşa, „necunoscuţi”, nişte neica nimeni, numai buni de zdrobit, dispreţuitor, cu talpa, aceeaşi talpă care voia în zadar să ascundă petele tuturor de pe mochetă.

S-a afirmat că textul de revendicări ale artiştilor protestatari nu suna autentic, nu suna „curat” în gura lor.

Lăsaţi-mă sa am, cu argumente, altă lectură, în contextul respectiv. Tocmai pentru că era un text stîngaci, cu aer de încropeală, neşlefuit, fără acurateţe lingvistică, acest text era expresia autentică, simplă şi spontană a unei revolte sincere, hrănită de o pornire justiţiară, dintr-un prea plin de indignare. Aceşti tineri au fost sincer revoltaţi că s-a ajuns în situaţia  ca şi  Cărtărescu, şi Pleşu şi Liiceanu să refuze venirea la Salon du livre, deşi au fost invitaţii francezilor, dar au refuzat pentru  că le era cu neputinţă să accepte să calce pe mocheta pavilionului României alături de organizatori care, cu cîteva zile mai devreme, îi înjuraseră în comunicate publice.

Aceşti tineri se vor fi trezit în dimineaţa respectivă şi-şi vor fi spus: trebuie să facem ceva, orice, nu putem sta în amorţeală. Şi-atunci au avut ideea să imprime, pe banii lor, fotografii cu scriitorii absenţi, şi un fluturaş pe care-au scris cerinţe ideale de depolitizare a culturii.

Pentru mine mesajul lor nu e în formă - una care poate fi puricată de  greşeli de limbă, nu în patosul naiv revendicativ, ci în fond. Pentru mine aceşti tineri anonimi, purtaţi de curajul sincer al indignării, n-au făcut altceva decît să spună:

„Atenţie! În România literară de azi, în România culturală de  azi – legitimată pe bună dreptate pe scene internaţionale – nu e totul  ROZ, iar maniera de a face politică şi cultură în acelaşi timp e punctul nevralgic.”

Întrebarea care îmi stăruie în minte şi pe care o adresez tuturor celor care i-au înfierat pe tinerii respectivi este următoarea: Doamnelor, Domnilor, dacă viaţa v-ar fi adus în aceeaşi situaţie, şi în consecinţă, cîţiva tineri, fie ei şi artişti anonimi, ar fi ridicat chipul dvs. sus, la vedere, în semn de solidaritate şi de protest faţă de ce vi se întîmplă, ce aţi mai fi spus?

Eu personal aş fi spus acelaşi lucru: „Chapeau bas!”

Dvs.?