Să nu ne bucurăm prea repede

FOTO presedinte.md

Legea antipropagandă promovată de Guvernul Filip (şi destinată să limiteze efectele devastatoare ale audio-vizualului în limba rusă în Republica Moldova) e, fără discuţie, un câştig, pe calea eliberării spaţiului dintre Prut şi Nistru de tentaculele unui experiment identitar care, până acum, a dat rezultate.

Dar nu e cazul să sărim în sus de bucurie, nici măcar pentru că adoptarea acestor legi a prilejuit încă o semisuspendare a preşedintelui-plagiator Dodon. Oricât ne este de antipatic Dodon (şi cred că este una dintre cele mai antipatizate persoane din spaţiul public românesc), trebuie să recunoaştem că îşi joacă rolul destul de bine şi, mai ales, că noi, cei de dincoace de Prut, suntem simpli spectatori ai piesei care se derulează la Chişinău.

Cum am mai spus, jocul de-a suspendarea lui Dodon ascunde nu atât neputinţa „proeuropenilor” de a scăpa de el, cât conivenţa deplină care uneşte oligarhia politică de la Chişinău, indiferent de culoarea drapelului sub care se camuflează. „Proeuropeni” şi „proruşi” deopotrivă sunt uniţi de „idealul” (dacă poate fi numit aşa) aşa-zisei statalităţi a Republicii Moldova, în pofida faptului că această statalitate nu are, pe termen lung, nici un sens şi nici o finalitate. Nu există o identitate moldovenească, o limbă şi o cultură moldovenească, deci statul numit Republica Moldova poate avea raţiuni conjuncturale de existenţă, ţinând de contextul complicat al destrămării fostei Uniuni Sovietice, dar nici un alt obiectiv de viitor. 

Altul, se înţelege, decât prosperitatea sfidătoare a oligarhiei sale politico-economice (pe alocuri, şi culturale). „Stataliştii”, dacă excludem mancurţii pierduţi pentru totdeauna în ceţosul „vis sovietic”, nu sunt aşa în virtutea cutăror mari valori culturale sau politice, pe care numai „statalitatea” Moldovei (de fapt, a unui patchwork compus dintr-un petic de Moldova şi Transnistria) le-ar putea garanta. Ci al propriilor interese strict materiale.

În realitate, deci, noua lege menită să combată propaganda antieuropeană şi antidemocratică provenită din Rusia, care ocupă aproximativ 80% din spaţiul audio-vizual al Republicii Moldova, deşi utilă, nu va da, probabil, rezultate spectaculoase. Această, din cauză că, dacă se dorea cu adevărat combaterea concretă a acestei propagande, legea în cauză e insuficientă şi nici măcar nu era necesară.

E insuficientă, întrucât audio-vizualul în limba rusă, ponderea sa exagerată şi tezele pe care le promovează nestingherit, din secunda 1 a independenţei Republicii Moldova, fac parte dintr-o întreagă paradigmă. Pe care noua lege o lasă netulburată. O paradigmă care începe prin a susţine că există o limbă şi un popor moldovean, distincte de limba şi poporul român. Că România e un stat artificial, iar Unirea din 1859 a fost o „trădare” a „idealurilor Moldovei”. Că şi Marea Unire din 1918 a fost tot un act „samavolnic”, al „boierilor de la Bucureşti”, iar Unirea Basarabiei cu Ţara, deşi votată democratic, în condiţiile disoluţiei fostului Imperiu Rus, a fost o „ocupaţie”. Iar ocupaţiile sovietice din 1940 şi 1944, dimpotrivă, „eliberări”. Că românii înşişi, cei din România, sunt „înşelaţi” de propaganda europeană: în fond, nici ei nu sunt latini, ci orice altceva, iar „frăţia ortodoxă” e calea lor, nu UE şi NATO. Că Europa nu este un spaţiu al prosperităţii, al păcii, al progresului, al dezvoltării, ci o lume descompusă, fără valori morale. Ş.a.m.d.

Noua lege nu are cum să se lupte, singură, cu toate elementele acestei paradigme. Cât timp oligarhia politică de la Chişinău insistă asupra „limbii moldoveneşti”, asupra unui bilingvism anacronic (însăşi firma Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova e bilingvă, ca şi cum Vieru ar fi scris şi-n rusă!), asupra unor instituţii administrative complet rupte de tradiţia românească a teritoriului, propaganda rusă va continua netulburată.

Cât timp legea fundamentală nu va distinge, conform normelor europene, între minorităţile naţionale şi cele lingvistice, rusa va fi limba dominantă, deşi doar 5% din populaţia ţării e de origine rusă.

Spuneam că nici nu era nevoie de o lege specială pentru combaterea propagandei audio-vizuale ruse. La Chişinău există un „Consiliu Coordonator al Audiovizualului”. Se observă că, din dorinţa de a nu se asemăna sub nici o formă cu Consiliul Naţional al Audiovizualului de la Bucureşti, cei de la Chişinău au inventat o denumire care e, în esenţă, anti-democratică: într-o democraţie, nimeni nu are dreptul să „coordoneze” audio-vizualul... Dar să trecem peste asta: CCA de la Chişinău nu avea decât să constate că, după semnarea Acordului de asociere la UE; Republica Moldova a devenit parte a tuturor convenţiilor europene privind audio-vizualul, ca şi a celor cu privire la drepturile minorităţilor. În conformitate cu ele, CCA putea dispune în câteva minute încetarea emisiilor tuturor posturilor de radio şi televiziune din afara spaţiului UE şi al ţărilor asociate UE, iar în plan intern, reducerea emisiunilor în limbile minorităţilor la procentele demografice aferente, conform ultimului recensământ. 

De ce nu s-a întâmplat aşa, ci a fost nevoie de o nouă lege, pentru a cărei adoptare a trebuit suspendat Dodon? Pentru că, în realitate, cu excepţia celor care se simt români, nimeni nu e deranjat, peste Prut, de tezele propagandei ruse. E o realitate pe care trebuie să o privim în faţă, dacă dorim să o înlăturăm cândva.

Din păcate, dacă noua lege va fi aplicată tot în stilul celor vechi, nu se va schimba nimic. În Republica Moldova, stat, chipurile, suveran  şi independent, şi GPS-ul, invenţie americană, funcţionând pe o infrastructură americană, e tot în limba rusă... Pe bune!