Rusia trebuie oprită

Excepţionalismul rusesc a generat abordări care fac astăzi Rusia să ignore atât vecinii, partenerii şi alte puteri ale lumii, cât şi propriile ei obligaţii internaţionale, asumate de bună voie.

„Ţara deosebită”

 Умом Россию не понять,

Аршином общим не измерить:

У ней особенная стать —

В Россию можно только верить.

(Rusia nu poate fi înţeleasă cu mintea

Nu poate fi măsurată cu arşinul comun

Ea are un statut deosebit

În Rusia poţi doar să crezi.)

Acest catren în traducerea mea liberă, fără respectarea rimei dar cât mai fidelă sensului, îi aparţine poetului rus Fiodor Tiutcev şi a fost scris în 1866, într-o perioadă în care o mare parte din elita politică şi culturală a Imperiului Rus devenise fidelă principiilor panslavismului, dar şi excepţionalismului rusesc. Catrenul ilustrează cel mai bine această dorinţă de a apărea în faţa lumii drept o ţară deosebită, care adesea nu poate fi înţeleasă raţional, ci poate fi doar servită sau duşmănită. „A crede” în Rusia, în acest context, înseamnă să nu pui la îndoială acţiunile ei, sub nicio formă. Nici atunci când este vorba despre acţiuni negative. Nici măcar atunci când aceste acţiuni negative sunt îndreptate chiar împotriva ta. Potrivit Patriarhiei Moscovei şi a Întregii Rusii, de exemplu, populaţia Ucrainei trebuie să stea liniştită în banca ei, deoarece trupele ruseşti care au tăiat Crimeea de restul ţării sunt „forţe pacificatoare”.

Rusia se consideră, deci, o ţară specială. Şi se consideră aşa deoarece ţara specială trebuie tratată cu respect, şi trebuie lăsată să facă tot ce vrea. Ar fi bine. Pentru că altfel, poate fi mai rău. Şi e mai bine să fie bine decât rău.

În felul acesta gândeşte establishment-ul de la Kremlin, acesta este modul său de a concepe realitatea. Şi din această optică statele lumii trebuie, evident, să-şi ţină gura şi să accepte prima anexare de teritoriu sub-naţional la o altă ţară din Europa postbelică (RDG n-a fost un teritoriu subnaţional, ci un stat. La fel ca şi Republica Socialistă Cehă şi Republica Socialistă Slovacă, părţi ale Republicii Socialiste Federative Cehoslovace până la 1 ianuarie 1993. La fel ca şi cele şase republici ale federaţiei iugoslave care au devenit apoi state independente. La fel ca fostele republici sovietice). Şi partenerii occidentali îşi exprimă, desigur, protestul, iau şi măsuri mai palpabile (sancţiuni, manevre militare). Deloc întâmplător, una dintre întrebările la ordinea zilei este „Cum îl oprim pe Putin?” Însă, din ultimele reacţii, se pare că occidentul s-a resemnat cu dezmembrarea unui stat recunoscut la ONU, şi aspirant de a deveni parte din structurile de cooperare euro şi  şi acum unica problemă pe care şi-o pun este ca ruşi să nu avanseze dincolo de istmul Perekop sau din partea hotarelor estice ale Ucrainei.

Susţinerea Crimeii necesită preluarea altor părţi din Ucraina

Problema este (şi îmi pare rău să o spun) că Vladimir Putin nu se va limita doar la Crimeea, ci va încerca să preia şi părţi din regiunile adiacente. De ce?

În primul rând (şi în afară de toate motivele „istorice”), pentru că peninsula Crimeea depinde într-un mod covârşitor de Ucraina continentală. Apa din conducte provine din Nipru, deoarece Crimeea are resurse proprii de apă aproape inexistente. Datorită aprovizionării cu apă de de pe teritoriul regiunilor învecinate, în Crimeea există agricultură. Electricitatea Crimeii, de asemenea, vine de la nord, din Ucraina continentală. Mai concret: de la centrala din Zaporojie. Până şi conducta de gaz vine dinspre nord. Aşa că dacă doreşte, Kievul poate bloca regiunea fără nici o problemă. Are mult mai multe atu-uri în această încercare decât moldovenii, în cazul Transnistriei. Nu a făcut-o până acum deoarece a prevalat punctul de vedere conform căruia asemenea acţiuni ar duce la pierderea totală a încrederii populaţiei în autorităţi, ar turna gaz pe focul conflictului, şi ar servi intereselor Federaţiei Ruse, care apoi se va folosi de ele pentru a eticheta drept „inuman” şi „fascist” regimul de la Kiev,

Putin are nevoie ca viaţa şi activitatea din Crimeea să nu fie obstrucţionată în niciun fel atunci când Crimeea va deveni nu doar de facto, ci şi de jure (doar conform legilor ruseşti, nu şi celor internaţionale) parte a Rusiei. De acea are două opţiuni: 1. Construirea unui pod, nod rutier şi feroviar, peste strâmtoarea Kerci (miliarde de euro, şi oricum nu-ţi rezolvă toate probleme existente) 2. Să extindă teritoriul ocupat din Crimeea mai spre nord, ocupând regiunile ucrainene Herson, Mariupol, dar şi altele.

Din aceste raţiuni, m-aş feri să spun că invadarea Ucrainei continentale nu poate avea loc.

Mai ales că ieri, în oraşul Doneţk, a fost identificat şi „pretextul” pe care ruşii s-ar putea să-l utilizeze ca să intervină militar. Două mitinguri a câte o mie de persoane, între susţinătorii aderării la Rusia, şi cei pro-ucraineni au degenerat în violenţe nemaivăzute în acel oraş, cu minim trei morţi confirmaţi şi minim cincizeci de răniţi.

Consecinţa inacţiunii în problema ucraineană este haosul.

Până la „plebiscitul” din Crimeea, Rusia nu va ataca pe nimeni. Însă poliţa de siguranţă expiră în dimineaţa zilei de 17 martie, luni. Avem mai puţin de patruzeci şi opt de ore până la începerea a ceea ce ruşii numesc „exerciţiu democratic”, însă e, de fapt, un obraznic simulacru de referendum, cu oameni înarmaţi şi tehnică militară pe post de ... membri de birou electoral desemnaţi să meargă cu urna mobilă, probabil. Este un act neconstituţional, deci ilegal, fără să producă efecte juridice pe teritoriul Ucrainei.

Am zis mai sus „avem”, şi nu „au”, deoarece o anexare a Crimeii la Rusia tolerată, într-un final, de comunitatea internaţională (chiar dacă nerecunoscută), echivalează cu prăbuşirea relaţiilor internaţionale postbelice aşa cum le cunoaştem, înseamnă că tratatul de la Helsinki este o cârpă bună de şters podelele iar tratatele de garantare a securităţii încheiate cu marile puteri ale acestei lumi sunt nişte glume proaste. Aviz pentru toate ţările care au semnat sau vor semna aşa ceva. Mai ales în schimbul renunţării la arma nucleară.

Noi avem cu toţii o problemă dacă Rusia nu este oprită, inclusiv pe cale militară. Problema nu e atât izbucnirea unui nou „război rece”. Problema majoră este decredibilizarea dreptului internaţional, a obligaţiilor internaţionale. Ceea ce deschide calea pentru haos. De exemplu: ce credibilitate şi ce cuvânt va mai avea ONU după aceste evenimente? Nu cumva va avea soarta Ligii Naţiunilor? Şi-atunci, ce format vom pune în loc? Şi cine îl va pune în loc? Alternativa la inacţiunea lumii întregi faţă de acţiunile Rusiei de acaparare şi însuşire a ceea ce nu îi aparţine este haosul. Un haos pe care nu-l putem contempla, nu ne putem imagina cum va arăta şi ce efecte va produce.

Şi am vorbit mai sus doar de consecinţele anexării Crimeii. Care vor fi consecinţele anexării altor părţi din Ucraina e greu de estimat acum, dar în niciun caz nu ne aşteaptă vremuri prea bune.

Iar SUA tocmai a anunţat, potrivit unor informaţii din presa ucraineană, că nu ajută Ucraina cu armament şi muniţii, combustibil şi aparate de vedere nocturnă, după cum se solicitase. Ci doar cu produse alimentare.

În ce măsură înseamnă asta că SUA îşi respectă obligaţia contractuală din 1994 de a apăra integritatea, suveranitatea şi independenţa Ucrainei, cred că trebuie întrebat preşedintele SUA, Barack Hussein Obama.

Dacă nu este oprită acum, inclusiv pe cale militară dacă altfel nu se poate, Rusia va vrea tot mai mult. Nu este exclus să vrea, la un moment dat, şi hălci din Estonia, Letonia sau Lituania. Între Rusia şi enclava ei Kaliningrad se află teritoriul Lituaniei. Iar cu Letonia are un diferend de frontieră, Letonia revendicând un raion care se află acum în componenţa Rusiei, dar era al Letoniei înainte de 1940. În Estonia există oraşe întregi pe frontiera ruso-estonă populate aproape exclusiv de etnici ruşi. În Letonia ruşii şi rusofonii încă alcătuiesc o treime din populaţie.

Şi ce dacă Estonia, Letonia şi Lituania se află în NATO?

Ruşii vor aplica principiul „Peter Pan”: „Nimic nu e imposibil dacă îţi doreşti suficient de mult”.

Noi ce ne dorim?

 P.S. Pentru că am tot văzut o mulţime de opinii chiar în spaţiul on-line românesc, precum că Rusia nu face decât „să-şi ia ce-i al ei”, „cadoul dat Ucrainei în 1954”, etc, doresc să vă aduc la cunoştinţă următoarele fapte:

-     În momentul în care Rusia, în 1994, a semnat memorandumul de la Budapesta împreună cu Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Ucraina, ea a recunoscut şi garantat independenţa, suveranitatea (pe întregul teritoriu) şi integritatea Ucrainei. Dacă acum Rusia face ceea ce face fără ca măcar să se fi deranjat să declare că dezavuează acel memorandum şi nu-l mai consideră valabil pentru sine însăşi, nu este oare asta nu doar o încălcare a unităţii unui stat vecin, ci şi o încălcare a propriilor obligaţii, asumate de bună voie? În momentul acesta, Rusia recunoaşte şi garantează apartenenţa Crimeii la Ucraina. Juridic. De facto, însă, vedem că face altceva. Or, ar fi trebuit ca procesul să fie invers: întâi deschizi problema din punct de vedere juridic.

-    Principalul motiv pentru care Crimeea a fost transmisă Ucrainei (în afară de partea cu „cadoul”) a fost accesul la apă şi la resurse venite dinspre nord. În cadrul aceleiaşi republici unionale ucrainene era mai uşor să asiguri dezvoltarea multidimensională a Crimeii. Azi, dacă acel pământ este rupt de la Ucraina, el se poate deşertifica în câţiva ani, tot aşteptând Federaţia Rusă să-i aducă apă pentru irigaţii cu corăbiile. Nu v-aţi gândit la consecinţele de mediu pentru întreaga regiune? Aruncaţi o privire pe hartă, Crimeea nu e chiar Liechtensteinul. E destul de mare ca să influenţeze procesele de mediu în toată zona Mării Negre. E la vreo 300 de kilometri de hotarele noastre. Deoarece ne confruntăm şi noi cu deşertificarea în sudul ţării, nu v-aţi gândit ce daune poate aduce un asemenea proces accelerat în Crimeea unei regiuni româneşti ca Dobrogea? Resursele acvatice ale Dunării nu sunt nelimitate. De aceea e mai bine să rămână Crimeea la ucraineni.