Roşia Montană - test pentru România

Se apropie cu paşi repezi momentul în care actualul guvern (cu mâna parlamentului) va lua o hotărâre crucială pentru România. Cum suntem anunţaţi, în toamnă (septembrie) toate aranjamentele cu compania RMGC vor fi finalizate, iar statul român va da undă verde preparativelor de exploatare a zăcământului aurifer de la Roşia Montană.

S-a scris mult şi s-au derulat dezbateri prelungi pe tema înţelepciunii şi oportunităţii acestui proiect întors pe toate feţele atât de către susţinători cât şi de către criticii contestatari. Personal am reţinut argumentaţia temeinică şi pertinentă a specialiştilor în problemă, inclusiv Academia Română, privind precauţiile de rigoare relative la posibilele lui consecinţe. Cum se vede treaba, decidenţii politici nu le iau în seamă şi lasă să se înţeleagă că interesul economico-financiar al momentului ar fi precumpănitor.

Fără pretenţii de a emite păreri avizate pe problemă, mi se pare că pot sta la latitudinea judecăţii curente două aspecte asupra cărora nu s-a stăruit în de ajuns.

Se preconizează ca în decurs de 18 ani să se dea „gata” întregul zăcământ aurifer, afirmativ cel mai bogat zăcământ de acest fel din Europa. Aceasta  însemnează că noi, actuala generaţie, vom epuiza o sursă de venit care a folosit multor generaţii de până acum şi, ca o sursă neregenerabilă, ar trebui drămuită şi în folosul generaţiilor viitoare. Este vorba de o bogăţie a unui popor iar nu numai a unei generaţii. Se spune da, dar banii obţinuţi vor asigura dezvoltarea mineritului în viitor. Se mai spune că plata se va face şi în natură, adică vom prezerva o cantitate de aur şi argint.

Cred că trebuie să avertizăm la modul serios asupra uşurinţei şi inconsistenţei dovedite cu care se fac anume promisiuni, se avansează anume garanţii. Exemplul BCR este deplin edificator. N-am fost asiguraţi că până şi ultimul bănuţ din această privatizare (circa 4 miliarde Euro) va fi reinvestit? Ştie cineva să se fi reinvestit măcar un leu? Este evident, ţara şi cu deosebire actualul guvern duce o acută lipsă de bani. Afacerea este tentantă. Dar posibilele consecinţe? Lecţia marilor privatizări operate până acum, urmare cărora cele mai importante surse de venit au încăput pe mână străină şi ne-au lăsat cu desaga goală nu poate fi ignorată. Degeaba ne plângem, degeaba ne vom plânge. Ne-o facem cu mâna noastră. Iar actualul guvern, actualii decidenţi, mânaţi şi de proprii interese, sunt prea departe de înţelegerea şi responsabilitatea pe care un astfel de act îl poate antrena.

Se mai spune că prin renegocierea aranjamentului, beneficiile statului ar spori: participaţia de la 18,31% la 25% iar redevenţele de la 4% la 6%. O fi fiind. Facă oricine socoteala: de la 100% bogăţie a ţării, se coboară, după părerea mea derizoriu, la aceste procente. Se socoate oare că noi nu vom reuşi niciodată  să ne exploatăm bogăţiile prin propriile forţe? Şi dacă (inerent) vom atinge un astfel de stadiu, ne vom uita înapoi jinduind după ce am pierdut?

Am fost recent la Roşia Montană, am constatat cu stupoare uşurinţa cu care ne despuiem de ceea ce avem, uşurinţa cu care se abandonează o zonă şi o localitate de un atare răsunet pentru ţară. Mi s-a spus că RMGC a cumpărat 700 din cele 900 de gospodării din localitate, amenajând corespunzător un întreg cartier în Alba Iulia. Am mai observat cum jonglează RMGC cu banii pentru a influenţa bunăvoinţa şi „înţelegerea” locuitorilor ca şi a organelor locale. Este într-adevăr o zonă care acum, nu poate trăi fără minerit. Dar noi, guvernul României, oricare ar fi el, n-ar putea asigura un front de minerit cel puţin la nivelul satisfacerii acestor necesităţi şi încă pe termen lung? Ce se vor face oamenii la terminarea celor 18 ani de exploatare când, cu certitudine, splendidul lor areal nu va mai răspunde nici condiţiilor de mediu, nici obiectivelor cultural-turistice?

Cu o convingere obsesivă toţi interlocutorii contactaţi mi-au spus că de fapt munţii conţin nu numai aur ci, în cantităţi chiar mai mari, o sumedenie de alte componente de interes strategic, mai valoroase decât aurul. Apare aici chestiunea deosebit de sensibilă şi de importantă a transparenţei întregului aranjament. Date fiind păţaniile antecedente cu privatizările şi înstrăinările, se impune cu necesitate informarea anticipată, detaliată şi publică, asupra întregului conţinut al înţelegerilor. O problemă de maxim interes naţional nu este îngăduit să fie ascunsă ochiului public sub pretextul confidenţialităţii de care sunt interesaţi partenerii. Insistenţa, chiar agresivitatea cu totul deosebită cu care RMGC urmăreşte realizarea  planului poate fi prin sine grăitoare.