România, stat membru NATO și UE, în imposibilitate de a reacționa corespunzător la o situație importantă de urgență civilă
0Din nou, realitatea nemiloasă descoperă incompetența, neputințele multiple și indolența post-fanariotă a liderilor politici de la București. Iarăși a survenit un eveniment de tip „dezastru civil” care a lovit România membră NATO și UE, iar în momentul următor, cu liniște în suflet, aceiași responsabili pentru situații de urgență neschimbați din funcții după momentul de la COLECTIV, reacționează identic, cu totală impunitate conferită de relațiile de partid.
Demonstrând că România noastră nu dispune de facilitățile necesare și nicidecum de o infrastructură adecvată și de profesioniștii pregătiți pentru primirea și tratarea cazurilor extrem de grave în acele clinici pentru marii arși, mereu promise și mereu amânate pentru perioada următoare, cea de la Paștele Cailor. Drept urmare, ca orice țară subdezvoltată și pusă cu spatele la zid, iarăși am zis „n-avem” și, simbolic, întins mâna și am cerut pomana altora. Sigur că se poate face asta, așa funcționează sistemele de solidaritate europeană, dar principiul de bază în acest raționament este că fiecare Stat Membru care acționează astfel o face doar DUPĂ ce a epuizat propriile sale capacități de primire special create pentru asemenea situații extreme, așa cum ne-am angajat repetitiv atât la NATO, cât și la UE prin vocile autorizate ale atâtor lideri aflați în voiaje în străinătate pe banii generoasei noastre națiuni.
Ni s-a spus de sute și mii de ori că, pentru a fi corect și pe deplin apărată, România trebuie să-și construiască propria sa infrastructură critică în toate sectoarele strategice, cea pe care să se bazeze în perioada denumită „de primă reacție”, adică atunci când o țară este nevoită să se bazeze doar pe propriile sale capacități, înainte ca mecanismele europene sau cele ale NATO să fie alarmate, să se organizeze pentru plecare, să sosească la destinați și să monteze aici tot de ce au nevoie deoarece, iată, terenul e gol și nevoile sunt similare cu zonele de conflict.
În acest sens, Doamne ferește și apără, gândiți-vă că în cazul de la Crevedia a fost vorba doar de un eveniment cu „doar” 57 de răniți și un mort, dar ce s-ar fi întâmplat și care ar fi fost capacitatea de reacție a autorităților române în cazul în care o acțiune ostilă, începând cu un sabotaj sau chiar un atac direct folosind bombe incendiare, ar fi țintit o rafinărie sau depozitele de carburant din porturile civile sau militare de la Marea Neagră sau de pe Dunăre, cu potențialul de a produce sute sau mii de victime în câteva minute? În condițiile războiului de lângă noi, este un scenariu la care România ar trebui să fie pregătită să răspundă și, în acest sens, ar fi trebuit să existe asigurările că avem planurile pregătite și spitale mobile de mare sau foarte mare capacitate gata să fie deplasate acolo unde e nevoie, populația fiind informată din vreme de traseele de urgență și punctele de unde poate primi ajutorul necesar. Avem mii de generali plătiți super-generos și pensionați în regim special. I-ați auzit vreodată vorbind despre estimarea, în funcție de scenariu, a numărului de victime pe care le-ar presupune, pe zile, un atac de mică intensitate sau unul de intensitate mijlocie sau un bombardament intens de pregătire a unei operațiuni de debarcare sau desant aerian, cu precizarea cantităților de medicamente aflate în fiecare depozit antiaerian sau în zonele de afluire în caz de alarmă sau un calcul realist al capacității de extensie a serviciilor medicale pe care le pot asigur spitalele existente și măsura în care spitalele militare, pot prim și pacienți civili și pentru ce tip specific de răni?
Desigur, este foarte important să achiziționăm cât mai multe arme și echipamente militare, de la vase de debarcare chiar și fregate, deschizând calea spre completarea flotei cu cuirasate grele și submarine de atac și eventual lansatoare de rachete balistice intercontinentale , poate și unul sau două port-avioane și, oricum, câțiva sateliți. Bani pentru asta există - și, evident, trebuie să existe.
Dar pentru spitalele noastre cine dă bani, măcar pentru infrastructura critice de interes strategic pentru NATO și UE dacă de cealaltă componentă, maternități ca cea de la Botoșani, puțin le pasă decidenților? Întrebare retorică și care va primi asigurările de tip campanie electorală în care nu mai crede nimeni. Există însă și un corolar, la fel de important și de neliniștitor: o intervenție corectă în cazul unei catastrofe este condiționată de capacitatea de transport care, în România actuală, și pe bani europeni mulți și constant dăruiți, arată cum știți, povestea cu podul de la Brăila, succesul personal al domnului Grindeanu, fiind suficient de elocvent pentru a justifica orice îndoială privind traseele pe care ar trebui să circule coloanele unei eventuale și rapid împotmolite intervenție masivă cu vehicule grele de transport către o zonă sinistrată, asta deoarece sper că măcar suntem cinstiți să ne avertizăm aliații să ne se bazeze pe căile ferate române.
Este acum o agitație printre politicienii care simt că ar fi vorba despre un subiect care poate fi exploatat electoral. Se agită, fac acuzații, promit obișnuitele anchete, adoptă tonul grav de circumstanță, vor urma ședințele foto la patul răniților și scrisorile înlăcrimate către familiile victimelor.
Dar există și politicieni români autentici cărora, acoperiți de forța partidului, puțin le pasă deoarece credința lor profundă este în nemuritoarea deviză a nesimțirii românești „ori toți să muriți, ori toți să scăpăm” enunțată de Caragiale prin gura lui Rică Venturiano. Mi-am amintit de asta aseară când, în jurul orei 22, în timp ce șeful său de guvern, prim-ministrul Ciolacu, era prezent la celula de criză la MAI, strălucita sa subordonată, omul de cultură Raluca Turcan, ministru în funcție, era preocupată de o chestiune importantă cât țara: își actualiza poza pe Facebook.
În definitiv, de ce nu?
Se încarcă comentariile...
