România nemișcată

Într-o țară dominată de lentoare, să organizezi „Săptămâna europeană a sportului” e o întreprindere temerară. Pasivi și din spirit mioritic, românii se declară în proporție de 62% sedentari, conform celui mai recent Eurobarometru, în care țara noastră se află pe ultimele locuri la capitolul activități fizice, sportive sau nesportive.

FOTO Shutterstock

Dacă 40% dintre locuitorii Uniunii Europene se mișcă oarecum cu regularitate, iar alți 17% – rareori, concetățenii noștri sunt în proporție covârșitoare inactivi: 62%. Iar kinetofobia atinge cote uriașe în rândul femeilor de peste 40 de ani și al pensionarilor: 90%!

Interesant este că nici ocupațiile recreative nesportive care implică efort fizic nu au trecere la noi. 52% dintre români nici să n-audă de pedalat, grădinărit ori dansat, scor cu care ocupăm poziția a treia… din coada clasamentului comunitar, după mai comozii portughezi (72%) și greci (53%). Cei mai dinamici europeni sunt olandezii (43% se dedică regulat activităților cu consum de energie), danezii (32%) și suedezii (31%). Cât despre sport, finlandezii, irlandezii și luxemburghezii îl practică frecvent în număr mare.

Pentru români, până și activitatea fizică moderată ridică probleme. Dacă în Finlanda, Malta și Polonia, peste 40% din populație alocă zilnic 30-60 de minute în acest scop, în țara noastră doar 25% dintre locuitori se pot lăuda cu așa ceva, ceea ce ne situează pe ultimul loc în UE. Ba mai mult, la întrebarea „Cât timp petreceți așezat într-o zi obișnuită?”, 37% dintre români au răspuns că între 2 și 5 ore și jumătate, alți 24% – chiar și până la 8 ore și 30 de minute, iar 13% depășesc până și acest prag epuizant. Și cui să-i mai ardă de antrenarea mușchilor după ultramaratonul scaunului?

Există și explicații pentru lipsa de apetit a concetățenilor noștri pentru exerciții. Lipsa timpului este cea mai invocată (38%), urmată de absența motivației (22%), existența unor suferințe medicale (17%) și indiferența față de activitățile competitive (10%). Doar 8% susțin că practicarea unui sport costă prea mult.

În ciuda acestui imobilism accentuat, se fac încercări pentru punerea românilor în mișcare. Manifestările din cadrul „Săptămânii europene a sportului” sunt noi prilejuri pentru popularizarea unor discipline consacrate (gimnastică, volei, judo, atletism, înot, tenis, haltere, fotbal, tenis de masă ș.a.), dar și a unora mai exotice, precum… dansul la bară. Lipsesc, e drept, esporturile – care-și caută recunoașterea oficială prin lege, chiar dacă mulți le reproșează exact încurajarea statului pe scaun – și sporturi mai năstrușnice, precum bătaia cu perne, recunoscută deja oficial în SUA, unde s-a ținut și primul campionat profesionist, anul acesta. La noi însă, ministerul a validat, în aprilie, doar trei ramuri noi: skateboard, arc istoric şi roundnet.

Chiar și politicienii se implică în atragerea compatrioților spre sport. Declarațiile parlamentare de luna aceasta au inclus și pledoarii pentru practicarea mișcării, în paralel cu deplângerea absenței unei strategii naționale în domeniu, care să încurajeze sportul de masă, să susțină performanţa şi să contureze dezvoltarea infrastructurii specifice. „Din 24 de miniştri ai sportului, 9 au fost sportivi şi cu toate acestea încă nu avem o strategie a sportului românesc”, a acuzat un deputat. Doar că, în realitate, o asemenea strategie a fost începută de Gabriela Szabo, ca ministru, și apoi îmbunătățită și lansată de Elisabeta Lipă, documentul acoperind patru cicluri olimpice: 2016-2032. Dar întotdeauna e loc de noi modele și soluții, prin urmare, se așteaptă și strategia ministrului Novak.

Între timp, în Parlament de dezbat felurite proiecte legate de sport, de la includerea conducătorilor federațiilor, ai COSR și ai Comitetului Paralimpic între cei verificați de Agenția Națională de Integritate la obligarea autorităților care finanțează echipe de seniori să-și extindă suportul și la nivel de copii și juniori, ambele propuneri obținând avize favorabile în serie. Cum și ideea de a permite accesul copiilor și tinerilor liceeni pe terenurile de sport ale școlilor a atras destui susținători. Nu același entuziasm l-au stârnit însă introducerea a cel puțin o oră de sport zilnic în învățământul preuniversitar, tichetele de sportiv acordate copiilor incluși în sportul de performanță și extinderea rentelor viagere și la antrenori, precum și la sportivii medaliați cu argint și bronz mondial și european (acum răsplătindu-se doar locul întâi). Sunt măsuri menite să stimuleze performanța, dar și să încurajeze practicarea sportului pe scară largă. Deși românii par mai repede să creadă că „inactivitatea e divină”, cum scria reflexivul Cioran, în „Despre neajunsul de a te fi născut”.