
„România-i un smîrc“. O lectură din Ovidiu Nimigean
0
Cu un asemenea titlu, ar putea fi un text politic, dar mi-l refuz din răsputeri, chiar ştiind (de la profesorul meu francez) că totul, în limbaj, e ideologie. O pagină mai încolo dau peste rîsul-plînsul unui superb manifest (politic, estetic, ontologic) şi jubilez de modul cum limba română învaţă să aşteapte frumuşel la coadă: („Je suis d’originalité roumaine.”)
Mă întreb, dar n-are rost să verific, dacă Ovidiu Nimigean[i] nu şi-a decupat poezia (cu nucile) din romanul «Rădăcina de bucşău», unde, şi acolo, fiinţa mamei scade şi se înăspreşte, ca un miez de nucă, din ce în ce mai muced, din ce în ce mai dulceag, din ce în ce mai amar.
Ştiu însă (de la profesorul meu român), că poezia e un «continuum», iar scriitorul dăruit scrie un poem de la primul pînă la ultimul său cuvînt, catalogat drept roman, carte de versuri sau jurnal de idei politice.
Dacă m‑ai întrebat ţi‑am răspuns: România‑i un smîrc.
Flora şi fauna specifice o duc foarte bine. Noi nu.
Şi cînd Ovidiu Nimigean vine şi taie felii de poezie în limbaj sms (sms story), îţi răsare deodată în faţă o arătare fără chip, care-şi arată, uite, uite, uite chipul, depinde cum înclini oglinda, limba, sau orice alt instrument de captare.
sms story
m ciud s vrea stz spn atatea doar prvndt s atngndt
n xst kvnte pt c smt akm pt tne
snt prea vie pt vbe, tr s m smtz
Ovidiu Nimigean culege poezie. Poezia sa n-are-a face cu limbajul, e afacere de context. Nimigean ar putea să-şi culeagă poemele şi în ideograme japoneze dac-ar vrea.
„La nuntă nu se aud, e gălăgie”, zicea preotul. Dar acolo, după ce au coborît‑o în groapă, se auzeau, într‑adevăr, doar lingurile, ca o toacă în pianissimo, ca nişte tălăngi care ba se apropie, ba se îndepărtează. Minute în şir. Lingurile şi cîteva şoapte, cîteva tusete.
Contează să te poţi culcuşi într-o poezie, ca în scrisoarea unui iubit neştiut, şi să te trezeşti de-acolo şi s-o porneşti mai departe, cu un lest uşor peste fiinţă, ameţit de o nedumerire esenţială, «ce-a fost asta ?».
după‑amiezele domestice‑n care nu mai încapi
sau resemnarea de‑a nu mai întinde braţul ştiind că
şi creştetul copilului şi obrazul femeii şi tufa de crizanteme
se vor trage‑ndărăt
Poemele mamei bătrîne (Sezlong I, II...) sunt un fel de elegie a universului cu faţa ridată, universul care se învîrte, «ce vrei trebuie să fac şi eu ceva», şi cu răspunsul asta ne salvează pe toţi, pînă la capăt, locuitori în «trupul de semizeu inutil ».
Universul e democratic şi bun, scribii săi au toată libertatea să consemneze sau nu evoluţia către nimic a speciilor, liberul arbitru există, funcţionează în poezie şi în tratate („Les Rhabditides, essentiellement détritiphages et bactériophages, forment la transition entre les espèces libres et les parasites.”).
Căderea în timp, viermuiala politică şi iubirea care se toceşte, zădărnicia, îşi găsesc mîntuirea tot în semn.
Iar cînd nu mai poţi, închipuie‑ţi că ai tras o linie orizontală foarte lungă. Şi ghemuieşte‑te la capătul ei.
Poezia lui Nimigean e o apă vie, un fel de colagen care suturează riduri din naştere, îmbătrîneşti liniştit în continuare şi te iubeşti şi mai mult.
[i] O. Nimigean, nanabozo. cu patru ecouri grafice de Alina Săruleanu, Cartea Românească, 2014.
O. Nimigean (n. 1962, Nasaud) a publicat poezie (Scrieri alese, 1992; Week-end printre mutanti, 1993; Adio, adio, dragi poezii, 1999; Planeta 0, 2001; Nicolina Blues, 2007 – premiile revistelor Observator cultural, Transilvania si Miscarea literară, nominalizare la Premiul revistei Cuvintul si Premiul USR), proză (Mortido, ed. I, 2003, Premiul National de Proza al Ziarului de Iasi, ed. a II-a, 2013; Rădăcina de bucşău, 2010 – Premiul USR Sibiu, premiile revistelor Observator cultural si Transilvania, Premiul National pentru Roman, Premiul revistei Tiuk! –„Cartea Anului”), critică si publicistică (Inerţii de tranziţie, altruisme & bahluviuni literare, feat. Flori Stanescu, 2006).
nanabozo. cu patru ecouri grafice de Alina Săruleanu, editat de Cartea Românească în 2014, este al şaselea volum de poezie semnat de O. Nimigean.