România, de la Tătuc la Mămucă? Nu încă

0
0
Macovei şi Udrea, cele două candidate la Preşedinţia României în 2014 FOTO Adevărul
Macovei şi Udrea, cele două candidate la Preşedinţia României în 2014 FOTO Adevărul

Poate fi o femeie Preşedinte în România, în 2014? Dar în 2019? Dacă da, în ce condiţii? Facem trecerea de la Tătuc la Mămucă, merge şi un Preşedinte „normal“, nepartenalist sau nematernalist? Sunt un set de întrebări la care voi încerca răspunsuri în continuare, pe bază de strategie şi comunicare politică, căci sociologic încă nu stă grozav situaţia la capitolul şanse pentru o femeie preşedinte.

Poate fi o femeie Preşedinte în România în 2014? E foarte greu, aproape imposibil. În 2019? E posibil, în măsură în care apare sau se creează un val social pe care să se urce o candidată puternică. Să explic: alegerile nu se câştigă doar pe carismă, se câştigă pe organizare şi finanţare la care se adaugă ceva carismă. Dacă nu ai o organizaţie puternică în spate (în prezent, doar PSD & co, respectiv ACL, corespunzând unei asemenea descrieri), nu poţi avea decât o candidatură simbol; asta şi pentru că va fi greu să găseşti finanţatori: oamenii investesc în candidaţii cu şanse, iar şansa e în primul rând influenţată de organizare, dată de apartenenţa la unul din cele două mari blocuri politice. Nici Monica Macovei, nici Elena Udrea nu au un aparat organizatoric masiv pe moment, în spate; prima are puterea unui simbol cultivat din timp – justiţia – şi cealaltă are finanţa şi abilitatea a da naştere la ştiri, alături de un partid al cărui prim test electoral a fost în luna mai.  

  

mona musca

Din punctul meu de vedere, singura modalitate în care s-ar putea ajunge în turul doi (dar şi aşa, ar fi foarte greu, în lipsa unui aparat de partid) şi ar exista şanse decente de câştig ar fi un cumul de calităţi: o notorietate naţională puternică, un respect deosebit de care să se bucure candidata (eventual ca voce lider în societatea civilă, dacă nu se poate ca lider de partid); un sentiment de căldură care să o facă mai mult decât respectată, mai precis, să fie şi iubită, cât de puţin; un echilibru între căldura degajată şi sobrietatea aferentă poziţiei de lider al statului – la propriu o mână forte într-o mănuşă de catifea; şi, nu în ultimul rând, câteva fire de păr gri, care să ofere sentimentul de mamă sau bunică, un fel de pachet „spirt şi înţeleaptă“. O familie frumoasă şi discretă ar putea ajuta, de asemenea, căci ar da sentimentul, bine descris la Merkel, de „Mutti" / Mămica; am schimba tradiţionalul Tătuc cu o Mămucă forte. Dacă ar trebui să vizualizăm pe cineva anume, ar fi un fel de Mona Muscă Reloaded.  

Va propun să analizăm, pe scurt, cele două candidaturi feminine ale momentului.


 

image

Monica Macovei

are un electorat valoric, dar mic ca mărime, şi trebuie să lucreze la capitolul „afecţiune“ din partea românilor, justiţia nu e un motiv suficient ca poporul să îi ofere leadershipul (asta presupunând un scenariu cu Iohannis retras şi Macovei susţinută de o maşină de partid puternică), e nevoie de mai mult de atât; un asemenea efort însă nu se face de la o lună la altă, e o chestiune de luni sau ani. Macovei poate avea şanse în 2019, începând o lărgire de orizonturi în materie de comunicare politică acum; potenţial are, cu condiţia să meargă mai mult spre „Monica“ corazonului românesc decât doar spre „Macovei“ a minţii unora din noi (Merkel e Merkel pentru noi, europenii care nu mişcă în front, dar era „Angie“ pentru nemţi, în campanie); poporul trebuie să o şi placă, să înceapă să o simpatizeze dincolo de a o respecta. 

  

Elena Udrea FOTO David Muntean

Elena Udrea

nu ne face să visăm (aspiraţional cel puţin, iar fanteziile nu aduc voturi), căci nu face apel la valori, nu se străduieşte să le întruchipeze, şi, în consecinţă, nu ne poate fideliza doar prin pragmatism şi ideea succesiunii „automate“ la proiectul băsescian de modernizare a statului.

Cel mai apropiat model de al său e cel brazilian, unde Dilma Rousseff a fost şi ministru şi echivalentul „şefei cancelariei“; modelul argentinian, invocat de Udrea, nu merge, căci Cristina Kirchner se mulează pe ceva pre-existent în memoria populară: soţia puternică (ar trebui să fie Maria Băsescu), care de data asta, ea îşi succede soţul, un fel de Evita care îi supravieţuieşte lui Peron. 

Însă, revenind la Dilma Rousseff, ea este, pentru cei care au curiozitatea să caute în Google images, în paralel cu Elena Udrea, fanul, pe bună dreptate, al unei sobrietăţi vestimentare şi de mesaj, e genul căruia i-ai da încrederea unei cârme de avion, nu genul care s-ar expune aruncându-se cu paraşuta din zbor. Vrei nu vrei, ca om de stat trebuie să ai o anumită statură: pâinea şi circul nu presupuneau ca împăraţii romani să fie văzuţi mâncând sau faptul că ei distrau mulţimea. Cezarul era Cezarul... ca să inspire respectul maselor. Dincolo de 2014, poate ajunge Elena Udrea Preşedinte în 2019? Slabe şanse, fără o perioadă de rebranding masiv.  

  

România nu a scăpat încă total de ideea de Tătuc, dar se poate reorienta făcând pasarela spre un Preşedinte Partener (actuali candidaţi favoriţi nu par Tătuci). Românii ar putea vota o Mămucă, în ciudă misoginiei încă existente în ţară, dacă sunt impresionaţi şi cuceriţi – o combinaţie de minte şi inimă, situaţie care deocamdată nu există pe piaţa politică românească. 

Nu avem de ce să privilegiem un bărbat la prima funcţie în stat dacă o femeie candidat are calităţi superioare, recunoscute de noi toţi.  

În 2014, aşadar, nu vom avea surprize. În ceea ce priveşte 2019, never say never! Însă, lucrurile trebuie pregătite, atipic pentru România, din timp: e nevoie de o schimbare la nivel de societate, iar în muncă, pentru acceptarea socială a unui rol mai important - chiar cheie de boltă - pentru femei în politică stă o alianţă între femei, feministe şi nu numai, şi bărbaţi. Dacă o femeie vrea un rol politic mai mare şi nu e susţinută de cel puţin câţiva bărbaţi cheie, care să o placă, respecte şi ajute cu promovarea, va părea doar feministă; dacă spune asta un bărbat din viaţă publică, fără miştourile parţiale din discursurile de la întâlnirile organizaţiilor de femei, vor ciuli cu atenţie urechea şi bărbaţii şi femeile, şi vom deveni cu adevărat mai moderni, mai europeni. De aceea e nevoie de alianţa între progresiştii din ambele sexe. În fond, nu avem de ce să privilegiem un bărbat la prima funcţie în stat dacă o femeie candidat are calităţi superioare, recunoscute de noi toţi.  

Poate că viaţa publică în România, cu Mona Muscă încă prezentă, pre-chestiunea care i-a determinat retragerea, ar fi fost alta, la capitolul model prezidenţial feminin.  

  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite