Roma, de la Traian la Gicu...

"Da, am fost la Gicu! Bine, ce sa facă, acum el e şef, are oamenii lui angajaţi! Îi merge bine, ce dracu', dacă nici el nu se descurcă..."

Mai sunt vreo două ore până când avionul de la Wizz Air va decola de la Aeroportul Ciampino cu destinaţia Bucureşti. Românii s-au strâns deja la coadă în faţa porţii B04. Nu, nu o să ne schimbăm niciodată tabieturile oricâţi ani am sta departe de România. Mai degrabă îi schimbăm noi pe ceilalţi. Vameşii sunt obişnuiţi cu românii, coada e atât de lungă încât blochează punctul de frontieră. Oricum, spaţiul e mic, aduce aminte de Aeroportul Băneasa. Câţiva spanioli îi cercetează cu privirea. Doamne, ce ceată!? Ce ştiu ei...

La bella Italia şi la vecchia Roma. Se strâng norii deasupra Colosseumului. E ciuruit de ani şi apăsat de grija zilei de mâine. Stă să plouă? Nu. Este duminică, ora 18:00, iar turiştii sunt rugaţi frumos să se îndrepte spre ieşire. Vremea se schimbă la Roma. A fost un weekend cald, cu temperaturi de vreo 25 de grade. Dimineaţa era mai răcoare, dar la prânz trebuia să stai în mânecă scurtă.

Muncitorii îşi strâng şi ei lucrurile. Se lucrează şi nu prea, la consolidare, cam ca la noi, aşa, cu un aer plictisit. Unul din muncitori are însă ochelari de soare, semn că italienii dau bine şi când sunt pe şantier. Sau poate că nu vroia să vadă cum rânjesc crăpăturile Colosseumului la turişti.

Vremea s-a schimbat pentru Italia. Mă încearcă un sentiment de tristeţe. Via Marsala era pustie vineri la ora 19:00. Şi sâmbătă la prânz, tot aşa. Ajung la Gara Termini. Doamne, câte gropi! Mă uit uşor nedumerit. Un pakistanez în vârstă, care păzea o staţie Peco aproape improvizată, pe trotuar, se uită la mine. Mă întreabă de unde sunt. Îi spun că din România, evident. Zâmbeşte. Şi eu am zâmbit.

Ma duc spre Gara Termini, la metrou. Lumea este agitată şi mai e şi foarte cald, aproape irespirabil. S-o iau spre Battistini, nu? Parcă asta e direcţia. Ok, aşa fac. În metrou, un ţigan cântă la acordeon. Chiar nu mint, oricum este un clişeu. O sole, mio! Nu pot să cred! "Hai, fă, du-te şi tu printre ăştia". "Fă" era o copchilă de vreo 8 ani care trebuia să-i impresioneze pe călători. Nu, nu mai ţine demult asta la italieni. Şi eu aş fi acrit de atâta "O sole mio" dacă aş locui în Roma.

Am văzut destui români pe străzile din Roma. Nu mi-era ruşine să vorbesc româneşte. Nici ei nu ieşeau din tipare. Comentau, cu voce tare, despre orice. La fel ca italienii. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe Gicu, totuşi. "Mi-am luat un aspirator nou, dragă. Să vezi ce bine merge, nu mai am probleme cu el, cum aveam cu celălalt". Mai trăgeam cu urechea în aeroport, la ce discutau românii. Doamna care îşi luase aspirator nou câştiga 1000 de euro pe lună şi era menajeră, sau ceva de genul.
 
Cobor la Circo Massimo. De ce arată atât de neîngrijit, totul? Anul trecut, când am fost, parcă nu era aşa. Nici acum doi ani! Mă plimb agale pe Via dei Fori Imperiali. Unde naiba a dispărut lumea? Un grup de oameni aştepta să intre la Foro Romano. Uite-i, totuşi! Îşi fac poze. Asiaticii, evident, care s-ar poza şi cu copacii.

Intru şi eu în Foro Romano, pe la Palatinum. Un bilet costă 12 euro. Aici se spune că Romulus şi Remus au fost găsiţi de lupoaică. Aici, Hercule l-a învins pe Cacus. Şi tot aici, aveau loc procesiuni, procese, alegeri şi se ţineau discursuri. Roma Antică... Mă opresc în faţa Arcului lui Titus. L-a construit Domiţian, după moartea fratelui său. Mă uit în jur şi văd Capitoliul. Dar de ce ruinele au ajuns chiar ruine? Un italiano vero tunde concentrat iarba. Turiştii îşi fac de zor poze la Capitoliu. Alţii ascultă atenţi explicaţiile ghizilor. Şi totuşi, de ce mi se pare că Roma s-a degradat? Atât de dură este criza economică? Sau care este cauza?


Mă întorc şi mă îndrept spre Colosseum. Se aud sirenele maşinilor conduse de carabinieri. La stop, un Lotus superb condus de doi ofiteri. Băi, la noi se gonesc infractorii cu Loganul, sunteţi nebuni?! Ajung la Monumentul Naţional Vittorio Emanuele II. În dreapta, în spate, am lăsat Forumul şi Columna lui Traian. Ah, şi lucrările la a treia magistrală de metrou, care parcă nu se mai termină niciodată.

Fac dreapta şi ajung pe via del Corso. Parcă sunt mai puţine magazine. Şi cam scump, totul. Un sacou, 120 de euro! Un pardesiu sărea de 250 de euro. Auci! Ma uit să mă aşez la masă. Hm... O pizza şi o bere costă 17 euro. Ce dracu, a ajuns un Becks la draft 5,5 euro? Îmi continui plimbarea.

Câţiva imigranţi, de prin ţări mai calde decât Italia, stau pe marginea trotuarului şi vând castane prăjite şi bebita fretta. Alţii, stau în picioare ore întregi. Au la picioare o bucată de gresie şi aruncă în ea cu o figurină de cauciuc care se întinde când ia contactul cu gresia. Nu-s prea convingători, doar eu mă uitam ca idiotul. Cum să faci aşa toată ziua? Aşa naşpa să fie în ţara ta încât să vii în Italia şi toată ziua să lipeşti de-o gresie o bucată de cauciuc?

Mai bine stau la o terasă. Pun mâna şi citesc Corriere della Sera. Cică băncile italiene preferă să cumpere obligaţiuni guvernamentale decât să mai ofere credite pentru deschiderea de noi afaceri.

Da, Italia e în recesiune. Aşa spun cifrele. Şi se simte pe stradă, se vede în magazinele care sunt cam goluţe. Se vede în praful de pe clădiri, în vopseaua care se desprinde ca o bucată de carne uscată de pe blocurile vechi cu geamurile mici şi cu obloanele trase. Lumea mi s-a părut tristă, iar terasele localelor erau luate cu asalt mai degrabă de oameni de vârsta a treia. Numai eu am mâncat paste carbonara si pizza, mai pe seară, aşa. Restul, erau destul de ponderaţi la capitolul culinar.

În 2007, abia aveam loc să merg pe via del Corso. Tot atunci, am stat 5 ore la coadă ca să intru în Vatican. Acum am avut noroc, nu era mai nimeni. Şi era sâmbătă după-masă. Destulă lume, totuşi, în Piazza San Pietro. Mă îndrept spre Piazza de Popolo. Aici, în 1826, avea să aibă loc ultima execuţie publică. Acum, câţiva carabinieri cască plictisiţi. Nici ei nu mai au chef, parcă, să-i alerge pe imigranţii ilegali care vând ursuleţi de pluş, baticuri, genţi de damă sau brăţări.

Şi mă uit la mulţimea de oameni care îşi făcea poze la Fontana di Trevi. Erau cel puţin 1000 de oameni. Şi îmi amintesc ce-am mai citit în Corriere. Şomajul a ajuns la 10,7% în Italia, PIB-ul se va contracta cu 2,4% iar deficitul bugetar va fi de cel puţin 2,6%. Asta am mai citit tot în Corriere. Cică guvernul Monti i-a cam cocoşat pe italieni cu un buget de austeritate sever, creşteri de taxe şi tăieri bugetare. Ce-am mai tot auzit din 2009 placa asta!...

Plec spre Ciampino. Autocarul o ia pe Via Appia Nouva. Trece pe la Ananigna. Raiul rulotelor cu romi, albanezi şi alte naţionalităţi. Se vedea aşa, un fum de mici. O pâclă. Mă îndoiesc că Gicu stă pe-aici. Sper să-i meargă bine, deşi e cam aiurea că băncile italiene sunt zgârcite cu micii afacerişti. Mă aşez şi eu la coadă, să ne îmbarce odată. Un domn, tuns a la Soldat American, puţin mai scund decât mine, cu o bluza albă, subţire şi mulată pe burtică, încearcă să fie politicos. "Ai dracu români, când ajung aici vorbesc numai în italiană. Acum i-a găsit pe toţi vorbitu'. Mă uitam la un reportaj pe Rai, era una care se plângea de ţigani, dar vorbea în italiana. Nu vroia să vorbească româneşte. Băi, ai dracu!..."

Las în urmă Roma. Se vede frumos, de sus, Colosseumul. Se vede şi Vaticanul, atât de plin de istorie. Mi-ar plăcea ca la anul să nu mai văd praf. Mi-ar plăcea să nu mai fie criză şi pereţi buşiţi de trecerea timpului. Mi-ar plăcea ca românii din străinătate să fie mai uniţi şi nu ai "dreacu". Mi-ar plăcea ca băncile să acorde credite pentru Gicu şi să aud că şi-a extins afacerea. Mi-ar plăcea să văd o apă limpede la Fontana di Trevi şi să nu mai aud "O Sole Mio" la acordeon. Multe mi-ar plăcea mie...