Rezultatele mediocre de la Evaluarea Naţională, consecinţe ale calităţii extrem de slabe a învăţământului românesc. Lista Iohannis-Deca

Nu spun eu, o spune fostul ministru Sorin Cîmpeanu: „am ajuns cu calitatea educaţiei într-un punct de minim”. „Este o concluzie tristă. Acelaşi lucru ni le spun testele PISA, acelaşi lucru ni le spun rezultatele la examenele naţionale, acelaşi lucru ni-l spune mediul universitar atunci când se plânge de calitatea slabă a absolvenţilor din învăţământul preuniversitar”.

FOTO Shutterstock

Rezultatele Evaluării Naţionale de anul acesta nu sunt mult diferite de cele din anii anteriori.

Elevi înmatriculaţi în clasa a VIII: peste 177.000 de elevi

Elevi înscrişi automat la Evaluarea Naţională: 161.500

Elevi prezentaţi la prima probă: 154.600

Elevi promovaţi la Evaluarea Naţională: 117.500. 76,2% raportaţi la numărul celor prezenţi la examen.

Dacă raportăm numărul elevilor promovaţi la numărul elevilor existenţi în clasa a VIII-a: 66%.

Iată câteva exemple procente de promovare

Teleorman: 57%

Călăraşi: 58%

Un istoric al nepromovării la matematică, medii sub 5:

2018: 38,6%

2019: 37,2%

2021: 32,6%

2022: 22,5%

2023: 24,6%

În anii 2018, 2019, 2021, neafectaţi de pandemie, au picat la matematică, mai mulţi decât în anii 2022, 2023, ani afectaţi masiv de pandemie! Cum se explică miracolul? Îi las pe cititorii mei să îşi explice! Mie îmi este greu să înţeleg! Ne-am întors în etapa mistificării şi minciunii?

Prima întrebare este unde au dispărut 20.000 de elevi care nu s-au prezentat la examen, deşi erau înmatriculaţi în clasa a VIII-a. Nu puteau fi corigenţi mai mult de câteva mii. Ministerul Educaţiei n-a catadicsit până acum să răspundă la această întrebare. Cifrele sunt luate de pe site-ul ministerului Educaţiei, ceea ce nu l-a împiedicat pe Secretarul de Stat pentru Preuniversitar, Florian Lixandru, să-i întrebe pe ziarişti: „de unde aţi luat cifrele astea?” Secretarul de Stat nu le ştia!

Iată lista de probleme acute care afectează profund învăţământul preuniversitar, şi pe care autorii României Educate, Klaus Iohannis şi Ligia Deca le-au ignorat total.

1. Legarea salarizării cadrelor didactice de performanţă la catedră

De ani de zile se ridică această problemă, fără niciun rezultat. Ligia Deca, actualul ministru al Educaţiei, zice că nu se poate măsura performanţa cadrelor didactice. Am arătat în articolul „Progresul şcolar al elevilor, baza salarizării diferenţiate a profesorilor. Cum poate fi măsurat” că e falsă afirmaţia că nu poate fi măsurată performanţa profesorilor.

Fără motivarea salarială, profesorii aplică principiile „foloase maxime cu eforturi minime”, „muncesc sau nu muncesc, acelaşi salariu primesc”. În sistemul privat nu se poate aşa ceva, adică salariaţii să primescă salariul integral, chiar dacă nu fac mare lucru la slujbă.

Se pare că premierul Ciolacu înţelege mai bine cum stau lucrurile, când declară:

„Așa cum am spus și în discursul de învestire, dacă nu implementăm reformele și criteriile de performanță și nu câștigă cei îndreptățiți să câștige cel mai bine din sistemul de educație, peste 3-4 ani vom fi tot în același loc”. „Banii investiţi în educaţie se duc ca apa în nisip”.

Problema cu premierul Ciolacu este dacă a trecut cu adevărat de la „fapte la vorbe”, cum a şi declarat. Dacă vorbele sale nu sunt urmate de termene precise de realizare şi responsabilităţi nominale, peste 3-4 ani vom fi în acelaşi loc, cum spunea cu premoniţie.

Profesorii nu sunt prizonierii programelor şcolare. Dacă ştiu vor şi pot, adaptează programele la caracteristicile colectivului de elevi cu care lucrează. Dar trebuie să fie şi interesaţi de recompensă salarială pentru acest efort. Care acum nu există.

România Educată şi legile Educaţiei nu spun nimic în acesta privinţă.

1. Planurile cadru şi programele şcolare sunt aproximativ aceleaşi de 50 de ani

Elev fiind, şi eu am învăţat după planurile cadru şi programele şcolare de azi. Cu mici modificări, apariţia informaticii, de exemplu. O şcoală nu este bună sau rea în sine, este bună când răspunde nevoilor şi cerinţelor societăţii la o etapă a evoluţiei sale. Ori, provocările la care trebuie să răspundă azi societatea nu au legătură cu acelea de acum 50 de ani. Acum ele sunt: globalizarea, mobilitatea persoanelor, ideilor şi mărfurilor, dezvoltarea explozivă şi inovarea tehnologiilor, digitalizarea, apartenenţa la UE şi NATO.

România Educată şi legile Educaţiei nu spun nimic în această privinţă

1. Abandonul şcolar este imens, dublu faţă de media europeană

Cifrele oficiale ignoră elevii „virtuali”, păstraţi în scripte chiar dacă nu vin la şcoală, pentru ca şcoala să beneficieze de finanţarea „per capita”, pentru un număr cât mai mare de elevi. Aceasta este şi explicaţia pentru elevii care, deşi figurează în cataloage, nu trec pe la şcoală şi nu vin la examenele de absolvire. Dacă la evaluarea naţională nu s-au prezentat 20.000 de elevi, iar la Bacalaureat 32.000, putem lua o medie de 26.000 de elevi „virtuali” pe an de studiu, la gimnaziu şi liceu. Înmulţind cu cei 8 ani de gimnaziu şi liceu, obţinem un număr de elevi 208.000 de elevi în abandon şcolar, neluaţi în calcul de autorităţi. Cât este atunci procentul real de elevi aflaţi în abandon şcolar? Cine încasează banii, care ajung totuşi în şcoli, pentru aceşti elevi? Întrebări legitime la care aşteptăm degeaba un răspuns în ultimii 5-6 ani.

România Educată şi legile Educaţiei nu au remarcat problema elevilor „virtuali”.

1. Mediu atractiv de învăţare

Dacă ar exista în şcoli un mediu atractiv de învăţare, elevii să vină cu drag la şcoală, n-am avea un abandon şcolar „campion” în Europa. Elevii, în mare parte, nu înţeleg ce li se predă, Curriculumul nu are şi dimensiunile aplicativ-practică, transdisciplinară, generatoare de învăţare continuă. Elevii nu obţin la şcoală competenţe cerute de angajatori în piaţa muncii, şi atunci, ei şi familiile lor, îşi pun întrebarea: de ce să mergem la şcoală?

Ar fi suficient ca responsabilii noştri din Educaţie să se uite peste gard, să vadă cum au rezolvat ţări cu învăţământ performant aceste probleme. N-o fac, din autosuficienţă şi lene.

1. Şcoala Profesională a dispărut, nu se ştie dacă se mai face

În România Educată şi în legile Educaţiei nu se mai vorbeşte de Şcoală Profesională. Este prevăzută filiera tehnologică, despre care nu se ştie dacă este echivalentul fostei Şcoli Profesionale, sau al filieriei Tehnologice liceale actuale. N-ar fi aşa de important, dar în toată Europa conceptul consacrat este „educaţie şi formare profesională”. Şcoala este obligată să dea pieţei muncii meseriaşii de care aceasta are nevoie. Ori nu se întâmplă aşa ceva la noi, dacă antreprenorii aduc muncitori din Asia, în timp de două milioane de români fac agricultură de subzistenţă, neavând nicio meserie. Statul nu găseşte resursele umane şi materiale pentru a pregăti forţa de muncă cerută de angajatori, pentru că învăţământul nu răspunde acestei cerinţe a societăţii de azi. Ucenicia la locul de muncă nu funcţionează în toate sectoarele, pentru că noile tehnologii cer cunoştinţe avansate de informatică, şi discipline tehnice de înaltă comp-lexitate.

1. Managementul şcolar este politizat

Profesorii şi salariaţii din învăţământ au priceput că pentru a fi apreciaţi de conducere nu trebuie să aibă performanţă la şcoală, ci trebuie să se „gudure” pe lângă mai marii zilei, directori şi inspectori, care au fost plantaţi în funcţii pe criterii politice. Am văzut cazuri de profesori care îşi bat joc, pur şi simplu, de meserie şi de elevi, fără ca directorii sau inspectorii să intervină. Şi nu o lună două, ci ani întregi. Pentru că România Educată şi legile Educaţiei nu vorbesc clar despre calitatea şi performanţa salariaţilor, a managerilor, şi cum pot fi daţi afară din şcoli cei care nu corespund cerinţelor, fie ele şi minimale.

1. Nu avem o radiografie obiectivă a sistemului nostru de învăţământ

Şi nu ştim unde şi în ce se poticneşte, ce măsuri trebuie să luăm. Examenele de absolvire au revenit la „trucajele” de acum 10 ani, când ipocrizia, mistificarea şi minciuna le caracterizau. Ce bază poţi să pui pe procentele de absolvire, care se raportează doar la elevii prezenţi la examene, nu la toţi elevii înscrişi în clase terminale. Cei care nu se prezintă din motivul că nu speră să ia examenele, nu sunt luaţi în calcul. Dacă îi luăm şi pe aceştia în calcul, procentul de absolvire este undeva la 50%. Să nu uităm că în primul an când s-a introdus supravegherea video la Bacalaureat, procentul de promovare a fost de 45%.

Cum am propus, la etapa actuală evaluarea obiectiva a educaţiei se poate face prin măsurarea progresului şcolar anual al elevilor, cu ajutorul aplicaţiilor informatice. Nu se doreşte această măsurare, pentru a se menţine gunoiul sub preş în sistemul de învăţământ.

1. Baza materială a şcolilor, de instruire practică şi digitalizarea

O şcoală modernă nu poate fi cu wc-ul în curtea şcolii, cum mai avem noi câteva sute. Nici cu mulţi km străbătuţi pe jos, inclusiv în condiţii meteo nefavorabile. O şcoală modernă trebuie să beneficieze de tehnologii didactice şi de digitalizare moderne. Pe ce se duc banii, puţini, alocaţi Educaţiei? Pe elevii „virtuali”? Pe contractele frauduloase încheiate de primării?

Există laboratoare informatice în toate şcolile, astfel încât şi elevii fără mari posibilităţi materiale să înveţe să opereze pe calculator? Mai există ateliere de instruire practică, necesare formării profesionale? Mai avem maiştrii instructori şi informaticieni performanţi care să predea în şcoli? Aşteptam că România Educată şi legile Educaţiei să răspundă la aceste întrebări. Nu răspund.

Lista e mai lungă, dar poate premierul Ciolacu o înregistrează şi pe aceasta, şi să ţină cont de ea în activitatea de premier.