Revoluția iraniană la 45 de ani – de la monarhie la Republica Islamică (II): Cine a pierdut Iranul?
0Pe 11 februarie 2024, Republica Islamică a aniversat 45 de ani de la revoluția care a dus la prăbușirea dinastiei Pahlavi și a regimului imperial al Iranului. Prima parte a materialului dedicat revoluției iraniene, unul dintre cele patru evenimente majore ale anului 1979, poate fi citită aici.
Flash Points
În 1979, sintagma „Allah-hu-Akbar!,” scandată pe străzile din Teheran, a devenit cunoscută drept un fel de strigăt de luptă fundamentalist musulman, prezent în fiecare film cu teroriști produs la Hollywood și la fel de notoriu precum infamele ultime cuvinte ale teroriștilor din 11 septembrie 2001. Dar acel „Dumnezeu este mare!” scandat de iranieni în 1979 precedă percepția pe care o avem acum despre fundamentalismul islamic, pentru că vine dintr-o perioadă în care nu existau grupări precum Hezbollah, Hamas, Al Qaeda, Jihadul Islamic sau talibanii, pe vremea când Organizația pentru Eliberarea Palestinei era încă o entitate seculară și puțini occidentali auziseră de Frăția Musulmană. Pentru populația iraniană, majoritar șiită, acel slogan a însemnat revolta împotriva unui regim autoritar impus cu forța și protejat de Occident. Un regim care după normele vestice era democratic doar pentru că era secular și dispus să facă diverse concesii cancelariilor din vest, în special companiilor petroliere britanice și celor americane. Odată cu îndepărtarea șahului Mohamed Reza Pahlavi, iranienii au votat înființarea unei Republici Islamice; chiar stânga tradițională și laică, oponentă a regimului lui Pahlavi, a admis că fără acel slogan revoluția nu ar fi fost posibilă.
Teheran, ianuarie 1979. Foto credit: The New York Times.
De cele mai multe ori, revoluțiile au nevoie de câteva scântei sau puncte de inflexiune (flash points) care să reunească elementele opoziției și să alimenteze fervoarea revoluționară, sinergie necesară pentru a compensa forța militară și politică a regimului aflat la conducere. Însă, astfel de momente aduc în prim-plan și diferite grupuri sau persoane care profită de moment, încercând să preia inițiativa și ulterior conducerea. Acest scenariu s-a desfășurat și în Iran, în perioada 1977-1979.
Primul moment din succesiunea de evenimente care au aprins scânteia revoluției a fost moartea fiului lui Ruhollah Khomeini, Mustafa, în octombrie 1977, în localitatea irakiană Najaf. Ayatollahul și adepții săi au acuzat aparatul de securitate al șahului, SAVAK, de uciderea acestuia iar răspunsul regimului lui Mohammad Reza Pahlavi a fost prima greșeală fatală din seria celor care au dus la îndepărtarea lui. În ianuarie 1978, la solicitarea guvernului, a fost publicat în ziarul Ettela’at un articol defăimător la adresa lui Khomeini și a clerului din jurul său. Editorialul denunța acțiunile „contra-revoluționare și defăimătoare” ale acestora, numindu-i „reacționari negri, tovarăși cu feudalismul, imperialismul și comunismul”. Singura explicație pentru un astfel de articol, inoportun și plin de paradoxuri, este aceea că regimul, corupt de propria putere, era foarte sigur de protecția oferită de structurile militare și de securitate interne, dar și de sprijinul SUA. Până la publicarea acelui editorial, un număr relativ mic de tineri știau cu adevărat cine era Ayatollahul Khomeini care, de altfel, trăia în exil de 14 ani. Însă menționarea numelui său și a opoziției acestuia față de șah, l-au făcut popular peste noapte în campusurile universitare din Qom și Teheran. În următoarele luni, studenții au ieșit în stradă, căutând sprijinul clericilor de rang înalt – în special al Marelui Ayatollah Shariatmadari – cerând eliberarea deținuților politici, întoarcerea lui Khomeini și redeschiderea seminarului său din Fayzieh, libertate de exprimare, în special pentru presă, independența justiției, sprijin pentru agricultură și ruperea relațiilor cu „puterile imperiale”.
Al doilea flash point a avut loc la 8 septembrie 1978, când o aparentă neînțelegere cu privire la anunțul privind ora de încheiere a unui marș pașnic din Teheran, la care participau peste un milion de oameni, forțele șahului au ucis peste 3000 de iranieni care cereau plecarea lui Mohammad Reza Pahlavi de la putere. Acel masacru a rămas cunoscut drept „Vinerea Neagră” și a fost un catalizator imens pentru revoluția iraniană.
Foto credit: IPF News.
Tot atunci, mulți iranieni au început să creadă în Khomeini, cel care susținea formarea fără compromisuri a unei Republici Iraniene. Soluțiile alternative mai moderate, cum ar fi fost monarhia constituțională susținută de un front național reformat, au avut șanse foarte mici de reușită din cauza ostilității virulente a populației față de șah.
Foto credit: X.
Foto credit: X.
În încercarea de a gestiona ostilitatea societății și valul de proteste, șahul Iranului a cerut guvernului irakian expulzarea lui Khomeini, după ce acesta petrecuse mai bine de un deceniu ani în exil la Najaf. Ayatollahul a fost declarat persona non grata în Irak și a ajuns în Franța, la Neauphle-le-Château. Deși sceptic privind viitorul său într-un stat non-islamic, la scurt timp după relocare mii de adepți de-ai săi din întreaga lume au început un pelerinaj spre suburbia pariziană. De asemenea, Khomeini a fost sprijinit și de numeroși politicieni și intelectuali ai vremii, precum Jean-Paul Sartre, Michel Foucault, Richard A. Falk și chiar de François Mitterrand.
În cele din urmă, soarta monarhiei iraniene a fost discutată și hotărâtă în timpul Conferinței din Guadelupe, între 4 și 7 ianuarie 1979. Cu o lună înainte ca revoluția iraniană să ajungă la apogeu, președintele Franței, Valéry Giscard d'Estaing, i-a invitat pe Jimmy Carter, președintele SUA, Helmut Schmidt, cancelarul Germaniei și pe premierul britanic James Callaghan, pe teritoriul francez din Caraibe, pentru a discuta despre situația din Orientul Mijlociu, în special despre criza politică din Iran.
Foto: Helmut Schmidt, Jimmy Carter, Valéry Giscard d'Estaing, James Callaghan, Guadelupe, ianuarie 1979. Foto credit: Washington Post.
Cei patru lideri au concluzionat că nu există nicio modalitate de a salva poziția lui Mohammad Reza Pahlavi de șah al Iranului; dimpotrivă, orice formă de susținere publică a acestuia ar agrava și mai mult situația, ceea ce ar fi putut duce la o intervenție sovietică în Iran.
Pe 16 ianuarie 1979 Mohammad Reza a părăsit țara. Dinastia Pahlavi tocmai se prăbușise și, odată cu ea, regimul imperial al Iranului. Două săptămâni mai târziu, o cursă specială a companiei Air France intra în spațiul aerian iranian. Pasagerul special pentru care a fost închiriată acea aeronavă era ayatollahul Ruhollah Khomeini, care se întorcea din exil, iar fotografiile și filmele cu coborârea sa din avion au devenit unele dintre imaginile definitorii ale revoluției iraniene.
Khomeini era plecat din Iran din toamna anului 1964. După o scurtă ședere în Turcia, clericul devenit Nemesis-ul dinastiei Pahlavi, a petrecut aproape 14 ani în Irak, la Najaf, și mai puțin de un an în Franța. Șahul, al cărui guvern îl exilase pe Khomeini, părăsise Iranul de pe același aeroport, iar ziarele aveau acum pe prima pagină titlul „Emam amad” („Imamul s-a întors”).
Quo vadis, Iran?
În teorie se susține adesea că fiecare revoluție conține semințele propriei distrugeri, deoarece impulsul și efervescența inițiale vor fi înlocuite de pragmatism, iar necesitatea de a conduce efectiv un guvern va determina noua clasă politică post-revoluționară să se împace cu ordinea internațională. Premisele acestei gândiri pleacă de la modelul Revoluției Franceze și de la ceea ce istoricii numesc „reacția termidoriană” (o lovitură de stat care a dus la instaurarea unui regim Termidorian, caracterizat prin eliminarea violentă a presupușilor oponenți). Conform acestei paradigme, nicio națiune nu poate fi (re)construită doar pe piloni ideologici iar dorința de a rămâne la putere îi obligă chiar și pe revoluționarii cei mai radicali să își netezească discursul și să caute termeni de reconciliere regională și internațională. Un alt exemplu este cel al experiențe chineze. După decenii de agitație și protest împotriva ordinii globale, succesorii lui Mao Zedong au acceptat legitimitatea acesteia și au abandonat comunismul, adoptând o formă proprie a sistemului capitalist, mai puțin ortodox, dar nu radical-revoluționar, strategie menită să reintegreze China în sistemul internațional. Vietnamul și Cuba urmează aceeași cale. Pe termen lung, toți revoluționarii, de la cei francezi la cei cubanezi, au înțeles că își pot manifesta idealurile, însă într-un mod mai pragmatic care să le permită menținerea la putere.
Singura excepție o reprezintă Iranul, a cărui politică externă a fost și este gândită în continuare pentru a legitima și continua revoluția pe plan intern. Devine din ce în ce mai clar că ayatollahul Khomeini este, încă, cel mai de succes revoluționar al secolului al XX-lea. În timp ce Vladimir Lenin, Mao Zedong sau Ho Chi Minh nu și-ar mai regăsi politicile pe care au încercat să le implementeze prin revoluții, ideile lui Ruhollah Khomeini continuă să anime regimul pe care l-a lăsat în urmă. Prin ideologia pe care a inventat-o, instituțiile pe care le-a creat și elita pe care a modelat-o, primul Lider Suprem al Republicii Islamice rămâne o figură centrală în Iran, la peste trei decenii de la moartea sa.
În Iran tensiunile au rădăcini adânci. La 45 de ani de la revoluție, schimbarea este considerată, atât în interiorul cât și în afara țării, un eșec, înlocuind o formă de autoritarism cu alta. În prezent, acumularea tensiunilor s-a intensificat iar dezbaterile privind soluțiile alternative în Iranul de astăzi sunt la fel de vii și aspre precum erau la începutul secolului 20, în momentele celor două revoluții definitorii pentru ceea ce este Iranul azi: cea constituțională din perioada 1905-1911, sau cea din 1979, în urma căreia monarhia a devenit Republică Islamică. Nemulțumirea publică iraniană s-a manifestat ciclic de atunci, în 1999, 2009, 2017, 2018, 2019, 2020 și 2022, iar aspectul distinct al ultimelor revolte este legat de media de vârstă din Iran, care este de 32 de ani. Așadar noul val de contestatari ai clasei politice este reprezentat de a doua generație post-1979. Marele istoric arab din secolul al XIV-lea, Ibn Khaldun, a scris că imperiile (dinastiile) tind să nu dureze mai mult de trei generații. Fondatorii primei generații sunt bărbați aspri, uniți prin greutăți, seriozitate și solidaritate de grup, un concept pe care Khaldun l-a numit ’asabiyyah. Următoarea generație păstrează realizările strămoșilor lor iar inerția ultimei revoluții le mai oferă o doză de optimism. Până la a treia sau a patra generație, ’asabiyyah (‚legătura’) se diluează semnificativ, iar tinerii vor căuta să își construiască propriul destin. În cele din urmă se va forma un nou ’asabiyyah, iar procesul se va repeta.
Frecvența mișcărilor sociale din ultimii ani arată că Iranul are în continuare apetit revoluționar. Însă presiunea exercitată nu este încă suficient de puternică pentru a genera o nouă schimbare. Este necesară și o diviziune la nivelul clasei politice, inclusiv în rândul Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC). Aceste fracturi au apărut, chiar dacă ele nu sunt încă vizibile. Pe 1 martie vor fi alegeri pentru Majles (Parlament), candidatura fostului președinte Hassan Rouhani fiind respinsă, în încercarea de a suprima orice potențială formă de opoziție. De altfel, un alt fost președinte iranian, reformistul Mohammad Khatami, a declarat că alegerile din martie sunt „departe de a fi libere, participative și competitive”. Apoi, în 2025, în Iran vor fi alegeri prezidențiale, proces care va veni pe fondul tensiunilor regionale provocate de atacul terorist al grupării Hamas asupra Israelului, din 7 octombrie 2023, pe cel al unei nemulțumiri societale profunde și pe cel al luptelor interne pentru putere. Fiecare revoltă din ultimii ani a mai introdus o pană în fundația Republicii Islamice și chiar dacă aceste mișcări au fost reprimate, dorința societății de a nu se mai supune a devenit evidentă și cunoscută, atât intern, cât și extern. Fiecare coliziune dintre un cetățean furios şi o structură inflexibilă a puterii a lăsat fisuri în sistem. De altfel, la fel cum s-a întâmplat și în urmă cu 45 de ani în Iran, nici măcar cel mai militarizat și bine protejat regim, atât de forțele interne cât și de actori externi, se poate prăbuși, atunci când scânteile interne (flash points) beneficiază și de un context extern favorabil. Însă schimbarea nu este lipsită de riscuri. Există premise pentru o nouă revoluție, dar direcția acesteia va fi dată, la fel ca în 1979, de noua elită care va fi preluat puterea. Există șansa construcției unei democrații societale, incluzivă, dar există și riscul instaurării unei conduceri hibride – teo-militară – cu puterea concentrată și recunoscută a Gărzilor Revoluționare.
Revoluția iraniană rămâne unul dintre punctele de inflexiune cele mai importante ale secolului XX. Pentru Orientul Mijlociu, doar două evenimente au avut un impact comparabil: crearea statului Israel și prăbușirea Imperiului Otoman. Revoluția din Iran a avut, de asemenea, un impact puternic resimțit cu mult dincolo de Orientul Mijlociu, din cauza efectelor sale asupra prețului petrolului, a modelelor de război și terorism și a utilizării extinse a religiei în politica globală.
„Cine a pierdut Iranul?”
Înainte ca primele murmure ale revoluției să fie măcar auzite, elita intelectuală și politică din jurul șahului a început să plece din Iran. Doar în 1976, peste șase mii de iranieni își cumpăraseră case la Londra. Pe măsură ce revoluția lua amploare, saloanele VIP ale aeroportului din Teheran deveniseră locul de tranzit al exodului elitei iraniene. În timp ce clasa de mijloc și cea religioasă erau nemulțumite de ingerința occidentală în politica internă a Iranului, aristocrația acuza lipsa de acțiune a Vestului și renunțarea la sprijinul acordat șahului Reza Pahlavi.
Au existat multe speculații și discuții în jurul revoluției din 1978-1979. Întrebarea „Cine a pierdut Iranul?” a bântuit Washingtonul vreme de câțiva ani. Și, ocazional, o mai face și acum. În 1972, directorul CIA, Richard Helms și consilierul președintelui Richard Nixon, Henry Kissinger, au primit o scrisoare din partea lui Kermit Roosevelt, fiul fostului președinte Theodore Roosevelt, care, după o vizită în Iran avertiza că „mai mulți oficiali iranieni de rang înalt consideră că șahul nu acordă atenție problemelor interne stringente”.
De asemenea, ultimul ambasador american la Teheran, William Sullivan, a trimis un mesaj alarmant Departamentului de Stat: „Cel mai mare pericol pentru șah este că el poate pierde controlul asupra elementelor religioase și al adepților acestora, ceea ce ar duce la o confruntare mai periculoasă între susținătorii guvernului secular și liderii religioși fundamentaliști – o problemă evitată în ultimii 15 ani.”
În anii 1970, Iranul avea 9.000 de moschei și un ordin clerical care număra 90.000 de bărbați, dintre care 50 erau ayatollahi și peste 11.000 seminariști. Niciun partid laic nu putea comanda sau controla o astfel de rețea. Acest lucru nu însemna însă că moscheile erau sanctuare privilegiate pentru revoluționari. Documentele declasificate și publicate ale SAVAK au dezvăluit că securitatea șahului le supraveghea strict iar mulahii dizidenți au fost arestați, torturați sau exilați. Dar, în ciuda hărțuirii, moscheea devenise un simbol al rezistenței naționale iar ea și-a păstrat influența în mediile urbane, orașele mici și satele din întreaga țară. Regimul șahului putea suspenda birourile și activitatea unui partid politic, dar nu ar putea închide cu ușurință o moschee, având în vedere rolul său în comunitate. Odată ce Khomeini și aliații săi au preluat controlul asupra majorității moscheilor, guvernul a devenit incapabil să mai împiedice răspândirea mesajelor revoluționare.
Revoluția a izbucnit nu din cauza unei greșeli de ultim moment a monarhiei, a administrației Carter sau a CIA. A erupt ca un vulcan din cauza presiunilor copleșitoare care s-au acumulat adânc în profunzimea societății iraniene, de-a lungul deceniilor. În 1978, șahul domnea peste acest vulcan, înstrăinându-se de-a lungul timpului de aproape fiecare segment al societății. Mohammad Reza a etalat „monarhismul, șahismul și pahlavismul” într-o eră a republicanismului, naționalismului și anti-imperialismului, el ajungând la putere ca rezultat direct al unei lovituri de stat împotriva lui Mohammad Mosaddegh – simbolul naționalismului iranian. Șahul era cel care pierduse demult Iranul, în timp ce Ayatollahul Ruhollah Khomeini se pregătea, în exil, să îl câștige. În cei 14 ani petrecuți în Najaf, Khomeini a conceput velayat-e faqih (autoritatea absolută a juristului islamic) însă în toate cele 110 interviuri acordate în Franța a avut grijă să nu menționeze niciodată nimic despre acest concept. Întoarcerea lui Khomeini în Iran a fost numită de presa occidentală o lovitură de grație (coup de grâce) la adresa monarhiei, în timp ce țara, acea „insula a stabilității”, se pregătea să se transforme în Republică Islamică și să devină centrul unor noi mișcări care vor zgudui pentru următoarele decenii nu doar regiunea Orientului Mijlociu, ci întreaga lume. Primul dintr-un lung șir de evenimente de acest fel a fost asediul asupra ambasadei SUA din Teheran, în data de 4 noiembrie 1979. În următoarele 444 de zile, 52 de cetățeni americani au fost ținuți ostatici de un grup radical de studenți care și-au numit atacul drept A Doua Revoluție Islamică.
Libertatea în Iran a fost una dintre cele mai bine vândute și promovate iluzii din prima jumătate a secolului XX. Inspirația politică, uneori magistrală alteori stângace, atât a monarhiei cât și a susținătorilor acesteia, au creat această Fată Morgana a Orientului Mijlociu. Șahul controla tot și dorea să conducă Iranul într-o direcție care nu era susținută de majoritatea supușilor săi. Iar pentru ‚devianți’ a fost mereu un preț de plătit. Unii au fost excluși din sistem sau denunțați public. Alții au ajuns la închisoare și au fost torturați. Câțiva, inclusiv ayatollahul Khomeini, au fost deportați din țara natală.
Percepția străinilor față de Iran este, nu de puține ori, denaturată. Parțial din cauza unei amprente culturale superficiale, dar mai ales pentru că aceștia aleg să vadă ceea ce doresc să vadă. Într-un interviu acordat jurnalistei Robin Wright, una dintre cele mai bune și erudite voci privind Orientul Mijlociu, un coleg de breaslă iranian i-a explicat cine și de ce a pierdut Iranul: „Ați crezut că ați înțeles Iranul pentru că șahul vorbea engleză și pentru că cei din cabinetul său au citit Shakespeare. Ați crezut că este bun pentru că vedeați în el imaginea voastră. Dar el a înțeles Iranul la fel de puțin ca și voi, și de aceea ați eșuat amândoi.”
Ioana Constantin Bercean este expert LARICS și Director Executiv al Anna Lindt Foundation România din cadrul Fundației Universitare a Mării Negre „Mircea Malița” (FUMN).
Se încarcă comentariile...
