Reinventarea Americii via Moscova

Statul american  de astăzi este foarte slab. Comparativ cu statul american din anii ’70, de pildă. Atunci, America avea o misiune aproape sfântă, de contrapondere, de alternativă reală la blocul sovietic.

SUA din acea perioadă erau o ţintă, un deziderat, un etalon în materie de prosperitate şi democraţie, având drept promotori o parte însemnată din intelighenţia mapamondului. Proiectul naţiunii americane părea că şi-a atins apogeul şi că nimic nu mai putea sta în calea atingerii statutului de unică putere mondială, întrucât spre finalul anilor ’70, în mediile avizate, devenise evidentă disoluţia spre care se îndrepta blocul sovietic.

În ceea ce priveşte instituţiile statului american (armata, intelligence-ul, administraţia centrală, educaţia, cercetarea etc.) ele trebuiau să fie competitive, puternice, robuste pentru a putea face faţă competiţiei cu ruşii.

Cealaltă componentă de putere dintr-o democraţie, lumea de business, era interesată şi sprijinea activ întărirea statului. Fiindcă, dacă statul american ar fi eşuat în bătălia cu sovietele, atunci însăşi existenţa capitaliştilor, ca să nu mai vorbim de proiectul globalizării, profiturile prognozate sau pârghiile de putere financiară ar fi fost ameninţate de “ciuma roşie”. Deci capitaliştii erau direct interesaţi ca statul american să fie cât mai puternic.

The American Dream vs. Ciuma Roşie

Odată cu încheierea Războiului Rece şi disoluţia URSS, s-a diminuat considerabil şi funcţia statului american de apărare şi promovare a “lumii libere”. Această funcţie nu însemna doar apărare militară şi filme de Hollywood, ci un întreg pachet de idei, strategii economice şi geopolitice, proiecte educaţionale, culturale, centre de cercetare şi multe altele.

Practic America trebuia să contrapună ruşilor o alternativă pentru fiecare palier al vieţii umane. Toate aceste entităţi contribuiau masiv la succesul Americii, atât pe plan extern cât şi pe plan intern, întrucât politicile statului beneficiau de un flux permanent de expertiză de cea mai înaltă calitate. Pentru ca acest lucru să fie posibil, corporaţiile americane şi occidentale au avut grijă ca statul american să dispună mereu de resursele (financiare şi umane) necesare susţinerii structurilor şi proiectelor evocate mai sus.

Deşi a câştigat Războiul Rece, America a intrat în declin

Însă, după 1990, dispărând ameninţarea sovietică, toate aceste structuri ce activau în cadrul statului american şi-au pierdut obiectul muncii. Mai mult, toată suflarea capitalistă nu mai avea nici un interes de a sprijini o statalitate solidă, profesionistă şi puternică. Ba dimpotrivă, au determinat slăbirea instituţiilor statului pe care tot ei, capitaliştii, le întăriseră, întrucât statul era singurul impediment care mai putea sta în calea profiturilor uriaşe.

Astfel, s-a ajuns în situaţia din 2008, când statalitatea celei mai mari puteri a lumii era atât de slabă, încât nu se putea opune intereselor financiare ale marilor corporaţii. Ba chiar mai grav, statul american din mandatele lui George W. Bush ajunsese să fie doar un întâi mergător al intereselor marilor corporaţii, iniţial în întreaga lume şi ulterior chiar pe teritoriu american.

Neoliberalismul lui Friedman şi corporatizarea instituţiilor de stat

Cum s-a ajuns aici? În linii mari situaţia poate fi explicată prin adoptarea teoriilor neoliberale ale Şcolii de la Chicago, aflată sub patronajul ideologic al lui Milton Friedman, care teorii propuneau descătuşarea totală a capitalului şi privatizarea aproape integrală a funcţiilor statului, întrucât acesta ar fi ineficient şi iresponsabil.

Abia după 11 septembrie 2001 au început să se vadă efectele teoriilor lui Friedman, când ancheta desfăşurată în urma atacurilor teroriste a relevat că siguranţa traficului aerian fusese lăsată pe seama unor funcţionari slab pregătiţi, plătiţi cu 6 dolari pe oră şi fără vechime în domeniu. Acesta era consecinţa directă a liberalizării complete a sistemului de tranzit aerian, după greva controlorilor de trafic din 1981, când preşedintele Ronald Reagan a dat afară 90% dintre aceştia. Atât de departe s-a ajuns cu friedmanismul încât, în al doilea mandat al lui Bush Jr., erau apologeţi neoliberali care propuneau privatizarea integrală a armatei, a învăţământului primar şi chiar a serviciilor de informaţii, pe principiul că tot ce face statul este ineficient şi scump în comparaţie cu entităţile private care sunt competitive, rentabile şi eficiente.

Profit pe seama dezastrelor

În realitate entităţile private au o singură ţintă, care nu este nici eficienţa, nici competitivitatea şi nici o lume mai bună, ci profitul. Indiferent de costuri. Un exemplu ce merită dat aici pentru a înţelege “eficienţa” marilor corporaţii este situaţia din New Orleans, de după uraganul Katrina, când, deşi aveau de a face cu un dezastru de proporţii, corporaţiile s-au înghesuit, ca de obicei, la făcut bani.

Astfel, în articolul “Cine ucide New Orleans-ul?” publicat de Mike Davis în revista americană The Nation, pe 4 aprilie 2006, se ilustrează modul de operare al companiei Shaw Group care a obţinut contractul de montat prelate peste casele ale căror acoperişuri fuseseră distruse de uragan. După cum era de aşteptat Shaw Group nu avea nici un muncitor pe casele din New Orleans, în schimb avea o mulţime de prieteni în Partidul Republican şi în Guvernul Federal, care i-au facilitat semnarea contractului.

Aşa stând lucrurile, deşi prelatele erau furnizate gratuit de statul american, Shaw încasa, direct din banii contribuabililor, câte 175 de dolari pentru fiecare metru pătrat de prelată montată. După ce toţi subcontractorii îşi luau partea, muncitorii care efectiv băteau cuiele primeau câte 2 dolari/metru pătrat montat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în procesul de reconstrucţie de după Războiul din Irak sau chiar cu celebra Autostradă Transilvania, construită de compania americană Bechtel: se plăteau sume uriaşe către firmele "prietene" ale Marelui Licurici, în timp ce mai puţin de 10% din acest cost era efectiv investit. Friedmanism în formă pură...

Foşti grei ai politicii americane racolaţi de marile companii

Astfel, după 1990, o serie întreagă de mari companii americane (Halliburton, Lockheed Martin, Bechtel, Carlyle Group, Blackwater, Chevron, ExxonMobile, GM, Gilead Sciences, KPMG, CH2M Hill, Parsons etc.) au cooptat în conducerea lor foşti oameni din vârful statalităţii americane (George Bush Sr., Dick Cheney, Frank C. Carlucci, James Baker al III-lea, Donald Rumsfeld şi mulţi alţii) pentru a-şi putea promova mai eficient interesele economice. S-a format, astfel, o elită economică care putea influenţa politicile strategice ale statului american, astfel încât profiturile companiilor să fie maxime.

Această abordare nu a reprezentat niciun fel de problematică, atâta timp cât marile corporaţii se foloseau de instituţiile statului american şi alonja geostrategică a acestuia pentru spolierea altor state (ţări din America Latină, din Europa de Est, Rusia, Irak, Coreea de Sud, Filipine ş. a.). Însă când, în setea lor de creştere continuă, corporaţiile au început să profite chiar de pe urma naţiunii americană, anticorpii statului au realizat că acesta este prea slab pentru a putea reacţiona în faţa capitalismului sălbatic. Fiindcă nemaiexistând duşmanul sovietic, America nu mai era mandatată să apere lumea liberă, iar statului american i-a rămas doar funcţia de reglementare şi de redistribuire a banilor publici.

Dar chiar şi acest două funcţii minimale au fost deturnate în folosul corporaţiilor pentru obţinerea de profit, ele devenind tot mai mari şi tot mai puternice, în timp ce statul american era tot mai slab şi incapabil să-şi protejeze cetăţenii. Nu de ruşi, ci de goana după profit a marilor companii.

O Rusie puternică, necesită o Americă cel puţin la fel de puternică

Aşa stând lucrurile, întreaga intelighenţie americană, alături de anticorpii acestei naţiuni, au înţeles că singura cale de recuperare a statului şi de întărire a acestuia, pentru a nu ajunge complet în siajul corporaţiilor, este re-inventarea adversarului.

Dacă vom analiza din această perspectivă evoluţia relaţiei SUA - Rusia, atunci poate fi explicată în mod raţional indiferenţa Unchiului Sam la venirea lui Vladimir Putin la putere, deşi se ştia că proiectul său este de refacere a vechiului imperiu, primirea Rusiei la masa NATO, buna cooperare economică dintre Germania şi Rusia, precum şi buna relaţionare a celor două administraţii prezidenţiale, cea de la Washington şi cea de la Moscova, din ultimii ani.

Aşadar pentru a putea frâna capitalismul sălbatic, statul american trebuie să fie puternic, trebuie să se reinventeze. Dar nu poate face acest lucru fără o Moscovă cel puţin la fel de puternică. Intrăm într-o nouă epocă. După două decenii de lume unipolară, revenim la bipolaritate geopolitică…