Reintegrarea în sistemul de cercetare românesc, din perspectiva unui proaspăt absolvent de doctorat

- Te-ai mai întoarce? - Nu. Cel puţin nu în următorii 2-3 ani.

V-aţi întrebat vreodată câte bilete de avion „dus” cumpără o persoană de-a lungul vieţii? Nu cred că sunt multe. Personal, am achiziţionat două astfel de bilete: unul în 2004, cu destinaţia New York, iar cel de-al doilea în 2011, cu destinaţia Cluj-Napoca.

Primul a fost prilejuit de acceptarea mea într-un program doctoral la Rutgers University, S.U.A., iar zborul din 2011 mă readucea acasă, aterizând în oraşul natal după şapte ani petrecuţi în afara ţării, cu titlul de doctor în buzunar (acesta urma să fie recunoscut „automat” în România după încă opt luni).

Am ales să revin în România imediat după terminarea studiilor doctorale (ocolind deci un capitol important în carierea unui cercetător: postdoctoratul) din următoarele motive (fără o ierarhizare a lor): (i) aveam ambiţia (încă o mai am) de a arăta că se poate face cercetare de calitate şi din România, chiar dacă eram conştient că ştacheta va fi mult coborâtă; (ii) părinţii, fiind singurul lor copil; (iii) la plecare, făcusem o promisiune directorului de atunci, dl. Gheorghe Coldea, că mă voi întoarce în „cetate”, cum îi place d-lui să spună.

Şi iată-mă din nou în „cetatea” numită Institutul de Cercetări Biologice, Cluj-Napoca (filială a Institutlui Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Ştiinţe Biologice). În urmă cu câteva zile, pe 31 iulie, s-au împlinit trei ani de la întoarcere (vezi biletul „dus” din fotografia de mai jos).

Reintegrarea a depins în mare măsură de păstrarea legăturilor cu mediul de cercetare din care am pornit. Vorba americanului: „Don’t burn your bridges!”. Astfel, în decursul celor şapte ani petrecuţi în S.U.A. încercam să vizitez Institutul ori de câte ori veneam pentru scurte vacanţe acasă şi întreţineam o corespondenţă activă cu mai multi colegi rămaşi aici. Cred că reîntoarcerea în ţară fără existenţa unor astfel de „poduri”, construite în timp, ar fi fost şi este extrem de dificilă.

Sistemul românesc de cercetare (şi universitar) este puternic închistat şi consangvinizat.

Primul şoc a fost salariul de încadrare, care reprezenta 2/3 din suma primită în S.U.A., diferenţa fiind însă moneda în care erai plătit aici. Chiar dacă luăm în calcul costul redus al vieţii din România, salariul de încadrare al unui AC (asistent de cercetare) nu permite un trai decent, mai ales într-un oraş precum Cluj-Napoca. Aşadar am fost nevoit să apelez la economiile (mici) făcute în timpul şederii în State. Promisiunile pe care le primiţi de acasa, chiar dacă sunt bine intenţionate, nu pot fi onorate tot timpul mai ales din cauza barierelor birocratice.

Vorbind de barierele birocratice, una majoră este reprezentată de echivalarea studiilor. Personal, am aşteptat patru luni de la depunerea dosarului la C.N.R.E.D. până la eliberarea atestatului, în condiţiile în care Universitatea Rutgers este menţionată în lista instituţiilor ale căror diplome sunt recunoscute „automat”. Acestor patru luni li s-au mai adăugat altele patru în care nu am putut depune dosarul deoarece nu era acceptată adeverinţa de acordare a titlului de doctor ci doar diploma efectivă. Respectiva adeverinţă se eliberează în S.U.A. în momentul în care ţi-ai susţinut public teza şi echivalează cu acordarea titlului de doctor; diplomele fiind emise de universitate doar în trei luni din an.

Aşadar, din 3 iunie 2011 aveam titlul de doctor recunoscut în S.U.A., însă acesta mi-a fost echivalat în România abia în 19 martie 2012.

De aici decurg şi unele complicaţii administrative: Institutul din România nu a putut să mă promoveze de la AC la cercetător ştiinţific (CS) şi nu a putut să-mi acorde sporul de doctorat, nefiind doctor.

Rămânând în sfera promovărilor, la nivelul României există standarde minimale pentru obţinera titlurilor de CS II/Conferenţiar şi CS I/Profesor, care sunt atribuite prin decizii ale C.N.A.T.D.C.U. Personal, am promovat la CS II (anul 2013) în urma scoaterii la concurs a unui astfel de post de către instituţia la care lucrez. Am fost singurul candidat (cum, din păcate, se întâmplă în majoritatea cazurilor în România), iar dosarul de concurs s-a bazat pe „criteriile Funeriu” de promovare (adică OM 4.478/23.06.2011), criterii înlocuite anul trecut de cele prevăzute în OM 4.204/15.07.2013. Acestea din urmă iau, din păcate, în considerare articole publicate în reviste locale, lipsite de vizibilitate internaţională, cărţi (sau capitole de cărţi) scrise în limba română etc. Nu contest valoarea acestora în alte domenii (gen ştiinţe umaniste), însă în cel al biologiei ele nu ar trebui să conteze în evaluarea unui cercetător.

Lăsând la o parte faptul că titlul de doctor nu îmi era încă recunoscut în România, în septembrie 2011 depuneam primul meu proiect de cercetare din carieră, prin schema de finanţare Career Reintegration Grants (Marie Curie Actions); ceream 100.000 EUR pentru identificarea unei gene mutante din bobul de porumb şi înţelegerea modului de acţiune al acesteia. Nu a fost să fie ... Am obţinut 66,60 puncte, iar în 2012 am încercat din nou, tot fără succes, însă de data aceasta obţinând 83,80 puncte (de menţionat că anul acesta un grup de cercetători chinezi tocmai şi-a publicat studiile pe gena respectivă într-o revistă prestigioasă – The Plant Cell). Şansele accesării de fonduri prin acest tip de proiecte sunt foarte reduse în condiţiile în care ele urmăresc reintegrarea într-un mediu de cercetare (sau laborator) superior celui din care vii (în cazul meu, o universitate de top din S.U.A., laboratorul dlui Dr. Joachim Messing) şi existenţa unor suprapuneri solide între direcţiile de cercetare ale aplicantului şi cele ale instituţiei gazdă. Niciuna din cele două condiţii de bază nu au fost îndeplinite în cazul meu, având ca efect depunctarea propunerii de proiect.

Pe plan naţional, cea mai mare parte a fondurilor alocate pentru cercetare competitivă (competiţii de proiecte) sunt derulate prin U.E.F.I.S.C.D.I. În toamna anului 2011 s-a lansat o primă astfel de competiţie de la întoarcerea mea în ţară (Programul Parteneriate). Era mare agitaţie prin institute şi universităţi datorită criteriilor minime de eligibilitate pentru coordonatorul de proiect. Un lucru pe care îl consider benefic pentru sistemul de cercetare românesc, dar care a fost dat uitării între timp. Am îndeplinit uşor criteriul minim, cu cele două articole publicate din teza de doctorat. În iulie 2012 semnam primul meu contract de cercetare, în calitate de director de proiect, iniţial pe trei ani, prelungit ulterior la patru.

Această prelungire se datorează corecţiilor bugetare (în minus cu 30-40%) aplicate de Ministerul Educaţiei Naţionale proiectelor în derulare şi reportarea banilor în cel de-al patrulea an, printr-o logică care îmi scapă; este ca şi cum ai aduce un pacient în comă, iar apoi îi prelungeşti viaţa cu încă un an.

Chiar şi aşa, cea mai mare satisfacţie profesională de după întoarcerea acasă, a fost publicarea primului meu articol în calitate de autor corespondent şi fără a avea în lista de autori pe mentorul din perioada doctoratului. O publicaţie pe care eu o consider modestă, raportată la standardele internaţioanle în domeniu, şi anume revista PLoS One. Planurile iniţiale de a publica în reviste internaţionale mai bine cotate (de exp. Plant Physiology) mi se par îndepărtate acum, după ce în doi ani consecutivi mi-am văzut bugetul redus. Impactul se vede în robusteţea datelor culese sau în curs de colectare. Este ca şi cum ceri 10 milioane pentru construcţia a 1 km de autostradă, pe care vrei să o faci durabilă, dar în cele din urmă ţi se dau 6 milioane. Vei reuşi probabil să construieşti kilometrul respectiv, însă nu vei pune fundaţie de 20 cm de ciment, ci vei pune fundaţie de 20 cm de pietriş...

Mi s-a spus imediat după întoarcerea acasă că entuziasmul legat de posibilitatea de a face cercetare în România îmi va scădea după ± şase luni. Ei bine, m-a ţinut trei ani. Încă nu mi-am pierdut speranţa, însă simt că am nevoie de o „gură de oxigen”, astfel că am aplicat cu succes pentru o bursă postdoctorală de şase luni, finanţată de guvernul elveţian prin schema de granturi Sciex-NMS-CH. Gazdă îmi va fi un fost coleg de laborator din S.U.A. (el fiind Research Associate când eu eram student dotorand): Dr. Rémy Bruggmann, reîntors şi el în ţara natală, actualmente şef al Dept. de Bioinformatică al Universităţii din Berna. Cred că în lipsa unor astfel de ieşiri/specializări în afara ţării apare inevitabil plafonarea. Lucru evident dacă mă gândesc retrospectiv şi îmi dau seama că am lăsat în urmă o comunitate ştiinţifică vivace şi m-am reintegrat în cea românească, unde în trei ani de zile am luat parte la una sau două prelegeri susţinute de cercetători de talie internaţională în domeniul meu de activitate. Spre comparaţie, la Rutgers University, acest lucru se întâmpla săptămânal, cu speakeri care nu de puţine ori au fost laureaţi ai premiului Nobel.

Întâlnirile de tip Journal Club nu au anvergura unor conferinţe/seminarii ca cele de mai sus, însă oferă climatul propice pentru discuţii constructive între colegi având preocupări apropiate. Am iniţiat, împreună cu colega mea Loredana Peca, acest tip de întâlniri la noi în institut în toamna anului 2011. Reacţiile din partea colegilor au variat de la entuziasm la indiferenţă şi chiar la insinuări că participanţii ar trebui să rămână peste program pentru a „recupera timpul pierdut”. În laboratorul din S.U.A., întâlnirile de acest gen se puteau prelungii la câteva ore, timp în care participanţii disecau articolul prezentat, îi aflau neajunsurile şi învăţau noi metode sau tehnici de analiză, toate acestea prin discuţii uneori înfierbântate, răcorite cu o bere rece. În urma unei astfel de întâlniri am aflat de o tehnică nouă pentru obţinerea de markeri moleculari, care mi-a permis depăşirea impasului în care mă aflam în proiectul meu de cartare cromozomială a genei opaque7.

Lăsând la o parte toate aspectele negative descrise mai sus, m-am bucrat să găsesc acasă o resursă umană tânără, şcolită în spirit „vestic” şi o infrastructură care poate concura cu laboratoarele văzute în străinătate.

Experţii internaţionali care au evaluat institutul nostru în urmă cu trei ani au precizat că exista masa critică necesară unei dezvoltări durabile şi atingerea obiectivelor de cercetare-dezvoltare asumate. S-a remarcat de asemena exitenţa unei infrastructuri de cercetare corespunzătoare, însă folosită sub potenţial. Ceea ce experţii nu au luat în calcul este lipsa predictibilităţii în finanţarea cercetării din România.

După aceşti trei ani petrecuţi în sistemul de cercetare românesc, dacă aş fi întrebat:

1. „Te-ai mai întoarce?”. Răspunsul ar fi: „Nu. Cel puţin nu în următorii 2-3 ani”. Răspunsul vine în contextul celor arătate mai sus şi a faptului că România alocă din ce în ce mai puţini bani cercetării competitive, iar procentul din P.I.B. alocat acesteia este cel mai mic la nivelul U.E. Aş folosi cei 2-3 ani pentru derularea unui proiect de tip postdoc într-unul din laboratoarele din Europa şi apoi aş reanaliza oportunitatea reintegrării.

2. „Regreţi că te-ai întors?”. Răspunsul ar fi: „Nu”.

Am analizat afilierea a 39 de directori de proiect reîntorşi în ţară prin schemele de finanţare „Proiecte complexe de reintegrare a cercetătorilor - tip RC” (Compeţiţia 2008) şi „Proiecte de cercetare pentru stimularea revenirii în ţara a cercetătorilor - tip RP” (Competiţiile 2007, 2008 şi 2009). Dintre aceştia 29 şi-au păstrat afilierea din România, în timp ce şapte au ales să părăsească din nou ţara, iar alţi trei au dublă afiliere. Mă întreb ei cum ar răspunde ...

Mihai Miclăuş*

Autorul a obţinut titlul de doctor la Universitatea Rutgers, New Jersey, S.U.A. Întors în ţară după terminarea studiilor doctorale este actualmente Cercetător Ştiinţific II în cadrul Institutului de Cercetări Biologice, Cluj-Napoca, filială a Institutului Naţional de C-D pentru Ştiinţe Biologice. Îşi desfăşoară activitatea de cercetare în domeniul biologiei moleculare a plantelor, de la diversitatea lor genetică la aplicaţii în agricultură. 

*Cu excepţia textelor semnate cu numele asociaţiei, articolele individuale nu reprezintă punctul de vedere al Ad Astra, ci reflectă opiniile personale ale bloggerului care semnează textul.