Redescoperirea tenorului Vasile Moldoveanu

În anii ’60, un tânăr tenor – Vasile Moldoveanu – debuta la Opera bucureşteană, glasul său liric şi prezenţa scenică agreabilă atrăgând atenţia fie şi în roluri de plan secund.

Fermecător în Alfred din opereta „Liliacul“ sau în Rinuccio din „Gianni Schicchi“ (în care personajul central era interpretat chiar de către profesorul său, baritonul Octav Enigărescu), urmând Alfredo din „Traviata“, dar şi Don Ottavio din „Don Giovanni“ sau Pedrillo din „Răpirea din Serai“ sau Rodolfo din „Boema“, pe lângă apariţii episodice, într-o perioadă în care teatrul liric trăia încă într-o „epocă de aur“ (fără nicio legătură cu sintagma comunistă), beneficiind de artişti excepţionali.

Din această galerie făcuse parte şi tenorul Dinu Bădescu, cel cu care studia tânărul solist, maestrul notând în jurnalul său că „are un glas de mare calitate, care în timp îşi va găsi «spaţiul» sunetelor înalte. Fizic foarte plăcut şi muzical; prevăd tânărului tenor o frumoasă carieră.“ Demn de remarcat este şi faptul că Vasile Moldoveanu a fost solicitat, foarte curând, şi în concerte vocal-simfonice din stagiunea Orchestrei Radio, dar şi în emisiuni la TVR, ceea ce însemna, în acea vreme, o promovare deosebită şi o posibilitate reală de afirmare. În jurnal, maestrul menţiona ulterior că fostul lui impresar vienez, Wladarski, ascultase doi dintre discipolii săi – tenorii Florin Farcaş şi Vasile Moldoveanu – apreciindu-l pe cel din urmă, astfel încât, în 1972, l-a invitat pentru audiţii chiar la Viena. A fost momentul în care a hotărât să rămână în străinătate, acolo unde soţia sa, balerina Aluca Băbeanu, se afla deja (după cum ea însăşi avea să povestească, peste decenii). Situaţie foarte specială în acei ani în care nu se acorda paşaportul şi viza dacă soţul sau soţia erau peste hotare sub o formă sau alta, dar evident existau şi excepţii.

Cariera internaţională a tenorului a început în Germania, dar punctul culminant a fost debutul său la Metropolitan – New York, unde a evoluat aproape 11 ani, susţinând 105 spectacole (incluzând şi cele anuale „de turneu“ în numeroase oraşe din SUA), trecând de la rolurile lirice la cele spinto sau chiar dramatice. Iar la noi se vorbea în şoaptă despre reuşita sa, colegii şi chiar melomanii încercând să-şi explice „secretul“ prin care glasul i se împlinise atât de rapid, apreciat pe una dintre cele mai renumite scene din lume, unde director artistic era celebrul James Levine.

Anii au trecut, ciclul american s-a încheiat, Vasile Moldoveanu revenind în Europa, apărând pe diverse scene, printre care şi Staatsoper Viena, unde în 20 decembrie 1986 a fost Des Grieux în „Manon Lescaut“, după ce, cu un deceniu în urmă (29 noiembrie 1976) fusese Alfredo în „Traviata“ – deci doar două prezenţe vieneze, conform catalogului exhaustiv publicat de teatru în 2009, aşa cum la Covent Garden figurează, în 27 martie 1979 (anul debutului newyorkez), în rolul titular din „Don Carlo“ (varianta italiană), alături de Sylvia Sass, Renato Bruson sau Boris Christoff şi Elisabeth Connell, sub bagheta tânărului James Conlon, reprezentaţie derulată în decoruri parţiale, pentru că maşiniştii erau în grevă (conform arhivei teatrului).  

Din 1959, zeci de artişti de cotă au plecat din ţară, desigur declaraţi „fugiţi“, dar fără a fi condamnaţi, excepţie făcând, după cum el însuşi îmi declara într-un interviu, balerinul Sergiu Ştefanski, cel care a fost condamnat în contumacie la şapte ani de închisoare – regim „special“ determinat probabil de faptul că, în timpul stagiului militar, a activat la Ansamblul Armatei. Dar în ultimii ani s-a aflat că şi Vasile Moldoveanu a fost deferit Tribunalului Militar pentru trădare de ţară, afirmându-se că a primit pedeapsa cu moartea, comutată ulterior la şase ani de detenţie.

Anterior, în ianuarie 1962, când s-a dat sentinţa în simulacrul de proces intentat unor artişti de glorie ai Operei, printre care şi Dinu Bădescu, documentele oficiale precizau că „Tribunalul Militar constată că nu e de competenţa lui şi declină competenţa în favoarea Tribunalului Popular“, dovadă că nici măcar într-un asemenea demers de forţă nu a fost posibilă deferirea unor civili spre judecare la Tribunalul Militar. Rezultă, logic, faptul că doar cei care, într-un fel sau altul, au avut o legătură cu structurile militare – fie şi ca angajaţi sau colaboratori ai Ansamblului „Ciocârlia“ ‒ se încadrau în categorii diferite de cei „civili“. Întâmplător sau nu, Vasile Moldoveanu amintea, recent, că i-au rămas prieteni tenorul Cornel Stavru sau baritonul Lucian Marinescu – acesta apărând ca solist al concertelor MAI până în 1989.

În ultimii ani, tenorul stabilit acum la Monte Carlo a revenit în atenţia publicului nostru prin publicarea unui volum de amintiri semnat de Aluca Băbeanu, fosta sa soţie, la îndemnul poetei Doina Uricariu, cea care i-a şi publicat paginile de memorii, în care se pomeneşte pentru prima oară despre condamnarea la moarte. Curând, o altă poetă – Ioana Diaconescu -, cercetând dosarele CNSAS, a descoperit şi istoria solistului, pe care l-a convins să revină în ţară tocmai pentru a-şi rezolva în instanţă anularea pedepsei. Şi astfel, a realizat un amplu interviu difuzat la postul naţional de radio, apoi aşternut pe hârtie, completat cu programe de sală, fotografii, dar şi fotocopii din dosar, toate publicate într-un alt volum – „Vasile Moldoveanu – un tenor român pe patru continente. Pasiune şi credinţă“. Interesant este că în sentinţa din 1 noiembrie 1974 citim că a fost trimis de ARIA „pentru a cânta în Austria (la Viena) şi în R.F. a Germaniei (la Klagenfurt). La terminarea misiunii şi respectiv la expirarea vizei de pe paşaport (17 februarie 1973), sus-numitul a refuzat să se înapoieze în ţară, stabilindu-se în oraşul München (…) împreună cu soţia care plecase ca turistă pe data de 7 aug. 1972. (…) Inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de refuzul înapoierii în ţară, (…) fiind trimis în străinătate în executarea unei misiuni din partea unei instituţii de stat. (…) Condamnă în lipsă (…) la 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor.“ Nimic despre condamnarea la moarte…

Un alt moment în seria aducerii tenorului în prim-plan a fost invitarea sa, în toamna trecută, la premiera cu „Il Tabaro“ de Puccini la Opera din Braşov, unde s-a prezentat şi volumul respectiv, Antena3 realizând şi un interviu ce sublinia prioritar aspectele de ordin politic, pornind de la condamnarea la moarte. Iar în luna ianuarie, Opera din Iaşi l-a invitat pe „singurul tenor condamnat la moarte“ pentru a susţine un master-class, pregătind tinerii şi pentru debuturi în câteva spectacole, el însuşi urcând pe scenă la final, în aplauzele publicului.

Tenorul Vasile Moldoveanu în prezenţa publicului, în foyerul Teatrului Naţional din Iaşi

În pauza reprezentaţiei cu „Elixirul dragostei“ din 31 ianuarie s-a lansat în foyer un alt text, dar pe internet, sub acelaşi titlu, la cele scrise de Ioana Diaconescu adăugându-se şi-un interviu realizat în SUA cu ani în urmă, precum şi o consistentă contribuţie a melomanului Alexandru Pătraşcu, expunând păreri subiective şi… comparative referitor la Vasile Moldoveanu şi la marii tenori ai lumii, prezentări ale personajelor din operele abordate de solist, dar şi o listă a interpreţilor români care au evoluat la Metropolitan, eludând însă – cu sau fără voie – artişti de reală anvergură internaţională care ar fi meritat din plin să fie menţionaţi.

Şi astfel, considerând că tenorul nu este suficient cunoscut şi apreciat în ţara sa, cartea „virtuală“ alătură (sau alternează) date şi documente cu abordări emoţionale, câteva fotografii cu „capturi“ din filmările spectacolelor sale, tabele şi citate din presa străină (deşi poate era firesc să apară şi cele privind apariţiile sale pe scena bucureşteană, redate în volumele privind istoria Operei Române, în care am inclus toate comentariile regăsite în presa vremii).

Deşi amalgamat, cu destule erori de date sau de nume, cu divagări, repetări şi multe elemente ce pot trezi întrebări, textul este agreabil, desigur extrem de laudativ, scopul declarat al autorilor fiind prezentarea tenorului Vasile Moldoveanu ca vedetă a vestitului Metropolitan (şi nu numai), dar şi ca victimă a regimului comunist. Generaţia tânără va prelua informaţiile ca atare, va asculta poate secvenţele postate pe YouTube, iar cei din generaţia matură – colegi sau melomani – vor rememora anii în care tenorul era admirat de tinere, promovat încă din studenţie, beneficiind probabil şi de faptul că fostul său profesor, Octav Enigărescu, devenise director al Operei chiar în acea perioadă, distribuit într-un repertoriu destul de variat, în roluri pe care apoi, în străinătate, le-a reluat doar în parte.

Oricum ar fi, ieşenii l-au întâlnit acum pentru prima oară, managerul Beatrice Rancea l-a onorat ca pe un star, vorbind şi la lansare, asemeni autorilor, oaspetele-erou principal al textului-carte mulţumind pentru tot şi toate. Şi chiar are motive întemeiate, dacă ne gândim că în doar trei ani au apărut trei volume despre Vasile Moldoveanu – ceea ce, cu siguranţă, este o performanţă în sine.