Recviem fără Sindolor

Oamenii de la pompe funebre au întârziat, ca de obicei, aşa că, aflându-mă prin preajmă, am pus mâna pe coşciugul tău şi te-am cărat. Nu singur. Te-am cărat vreo 30 de metri de la capelă în biserică.

Mă doare rău şira spinării. Mă uit la faţa ta vânătă şi umflată. Dracu’ m-a pus să te car, unchiule! Doamne, iartă-mă! Dar mă doare coloana de nu mai pot! Dacă m-aş freca cu nişte Sindolor poate că mi-ar trece, dar aici e biserică, nu infirmerie!

Preotul începe slujba. Ne facem cruci. Mă uit la cei din jurul tău. N-a mai rămas niciun unchi viu, în afară de mine, socotesc strângând din dinţi. Ar trebui să mă simt Unchiul cel Mare, care ţi-a luat locul în familie. Rahat! Doamne, iartă-mă! Am rămas atât de puţini, încât un unchi nici nu contează, iar pe mine, unchiul în viaţă, mă doare spatele de-mi vine să crăp. Am rămas o mână de oameni, o mână cu degete răşchirate, fiecare cu gândurile sale, departe unii de alţii. A fost mereu un bloc de gheaţă între noi. Alţii au pus blocul, n-are rost să-i judec.

Mă doare coloana, dar îmi amintesc. Eram student în anul trei. Tu erai maistru în combinatul siderurgic. Un maistru foarte bun. Aveai boală pe ingineri, pentru că ei aveau diplome, dar nu ştiau meserie. Tu n-aveai diplomă, dar ştiai să scoţi şarjele din furnal. Şi într-o vară m-am dat mare, Nepotul cel Mare: plec la mină, să muncesc, să câştig bani! Şi tu ai râs flegmatic la masa bunicilor mei: „Te-ai gândit dacă eşti în stare să ţii în mâini un pichámăr?“ Cum să nu pot! – am făcut eu pe viteazul, doar văzusem mineri la „Telejurnal“, care depăşeau planul la cărbune, dar eu voi scoate azbest, mă duc la o mină de azbest, să câştig bani! Tu ai râs şi eu te-am urât. Ai avut dreptate, unchiule, nu mi-au dat voie să intru în mină, un ochelarist, cu muşchii de şahist. Am scurmat pământul cu hârleţul, la suprafaţa minei, de milă mi-au găsit un loc de muncă. Cu muşchii mei anemici te-am cărat în biserică, mă doare spatele, de abia mai stau în picioare...
 

Mă doare rău şira spinării. Dracu’ m-a pus să te car, unchiule! Doamne, iartă-mă!

Preotul spune că din pământ suntem făcuţi şi în pământ ne ducem şi că moartea nu este în voinţa lui Dumnezeu, dar trebuie s-o acceptăm, aşa, când vine, şi-l ia şi pe cel sănătos, şi pe cel tânăr ori pe cel abia născut. Îmi vine să plâng, pentru că moartea i-a luat pe toţi ai mei, de boală au sfârşit ca şi tine, şi nu e drept, băi, unchiule!, nu e drept!, iar eu am rămas Unchiul cel Mare, cu coloana franjuri! Şi-mi vine să-i strig preotului, aşa cum am citit în Marin Preda: „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător“. Dar nu vreau să-mi pun mătuşile în cap sau pe femeile astea necunoscute, care îşi fac cruci în jurul tău. Tu chiar le ştii pe toate femeile astea?

Mă uit la chipul tău vânăt. Durerea din coloană mă înspăimântă. Ridic ochii pe zidul bisericii şi o descopăr pictată pe Sfânta Teodora. Seamănă cu Teodora, Teodora mea! Şi mi se face un dor nebun de fiică-mea tot holbându-mă la chipul senin al Sfintei Teodora.

Unchiule, te duc până la mormânt pe coloana mea paradită, apoi fug la gară să prind trenul spre Teodora, care e în vacanţă la bunici. Te-am pupat, unchiule! Să nu uit tubul de Sindolor!