Ultimele știri ⏱️Război în Ucraina Istoria zilei

Alexandru Grumaz Analist politico-militar

Război fără mască: alianța SUA–Israel intră în acțiune. Scutul de la Deveselu, posibil punct sensibil în noua ecuație de securitate

Publicat: 28.02.2026 14:31

În timp ce sirenele continuă să sune în Tel Aviv și fumul se ridică deasupra Teheranului, lumea așteaptă să vadă dacă diplomația mai are vreun loc la masa negocierilor sau dacă 2026 va rămâne în istorie drept anul marelui război din Orientul Mijlociu.

Acumularea rapidă a forțelor americane în Orientul Mijlociu a ajuns într-un punct critic, oferindu-i președintelui Donald Trump opțiunea de a lansa o acțiune militară împotriva Iranului chiar în acest weekend, potrivit oficialilor administrației și Pentagonului. Casa Albă s-a confruntat astfel cu o alegere strategică majoră: continuarea eforturilor diplomatice sau recurgerea la forță pentru a limita programul nuclear și capacitățile balistice ale Teheranului. Discuțiile de la Geneva au eșuat. Răbdarea lui Netanyahu a ajuns la capăt și a reușit să-l convingă pe Trump de necesitatea unei operațiuni militare.

Operațiunea „Răgetul Leului”

Într-un asalt coordonat între SUA și Israel, asalt cu numele de cod „Răgetul Leului” (în engleză: Roaring Lion; în ebraică: Mivtza She'aget Hari). Pentagonul și președintele Donald Trump au denumit intervenția lor „Operațiunea Furia Epică”(Operation Epic Fury). Unele documente menționează și numele „Scutul lui Iuda” (Shield of Judah) pentru componenta de apărare comună. Cele două au bombardat Teheranul și mai multe orașe iraniene, spulberând negocierile diplomatice și împingând Asia de Vest în pragul unui război mai amplu. Israelul și Statele Unite au lansat sâmbătă, 28 februarie, un atac comun asupra Iranului, explozii fiind auzite în tot Teheranul, iar fum ridicându-se din centrul capitalei. Prima lovitură aparentă a avut loc în apropierea birourilor Liderului Suprem, ayatollahul Ali Khamenei. Khamenei nu se afla în Teheran la momentul atacului și a fost transferat într-o locație sigură, potrivit unui oficial citat de Reuters. El nu mai fusese văzut în public de câteva zile, pe fondul escaladării tensiunilor cu Statele Unite.

Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a spus că operațiunea comună „va crea condițiile pentru ca poporul curajos iranian să-și ia destinul în propriile mâini”. „A sosit momentul ca toate segmentele poporului din Iran... să înlăture jugul tiraniei [regimului] și să aducă un Iran liber și iubitor de pace”, a declarat el într-un comunicat.

Țintele campaniei israeliene au inclus instalații militare iraniene, simboluri ale guvernului și obiective de informații, potrivit unui oficial informat despre operațiune, care a vorbit sub protecția anonimatului. Autoritățile au închis drumurile către complexul lui Khamenei din centrul Teheranului, în timp ce multiple explozii au zguduit capitala. Irak-ul vecin și-a închis spațiul aerian, potrivit Ministerului Transporturilor de la Bagdad. Iranul și-a închis, de asemenea, spațiul aerian și a întrerupt serviciile de telefonie mobilă, presa semi-oficială raportând explozii la un aeroport folosit în principal pentru zboruri interne. Nu au fost publicate cifre privind victimele. Atacul a avut loc la o zi după ce delegații din Iran și SUA s-au întâlnit în Elveția pentru a treia rundă de negocieri nucleare. În timp ce Iranul a descris evoluția discuțiilor drept pozitivă, Trump a declarat pe 27 februarie că nu este mulțumit de modul în care acestea se desfășoară. El a cerut Iranului să renunțe la programul nuclear, să reducă sprijinul pentru grupări precum Hamas și Hezbollah și să își limiteze programul de rachete cu rază lungă de acțiune.

De asemenea, a promis sprijin pentru protestatarii iranieni care s-au confruntat cu reprimări violente în ultimele luni. Iranul susține că are dreptul să îmbogățească uraniu și a refuzat să discute despre programul său de rachete sau despre aliații regionali. În săptămânile dinaintea loviturii, SUA au concentrat cea mai mare prezență militară în Asia de Vest din ultimele decenii, Trump sugerând ambiții mai largi decât atacurile limitate ordonate asupra instalațiilor nucleare iraniene în iunie 2025. Atunci, Teheranul și-a limitat răspunsul la ținte americane, semnalând că dorește să evite escaladarea. De această dată, Iranul a avertizat că personalul militar și bazele americane din întreaga regiune vor deveni ținte ale oricăror represalii. Și așa s-a întâmplat.

Cum a fost planificată operațiunea militară?

Noaptea de 28 februarie 2026 ar putea rămâne momentul în care confruntarea latentă dintre Washington, Ierusalim și Teheran a trecut definitiv pragul războiului deschis. Statele Unite și Israelul au lansat un atac coordonat asupra unor obiective strategice din Iran, invocând necesitatea eliminării amenințării nucleare și a infrastructurii militare a regimului.

În câteva ore, explozii au zguduit Teheranul și alte orașe-cheie, iar Orientul Mijlociu a intrat într-o nouă fază de instabilitate, cu riscuri majore de extindere regională. Decizia nu a venit din senin. Ea a fost precedată de săptămâni de tensiuni, negocieri blocate și avertismente publice din partea ambelor tabere. Însă odată ce primele rachete au fost lansate, spațiul pentru diplomație s-a îngustat dramatic, iar logica descurajării a fost înlocuită de logica represaliilor.

Ultima vizită a lui Benjamin Netanyahu la Washington, pe 11 februarie 2026, nu a avut nimic dintr-o deplasare ceremonială. A fost o misiune de lucru, calibrată milimetric, cu o echipă restrânsă și cu agendă strict tehnică. Premierul israelian a evitat deliberat imaginea unei „vizite de stat” cu fast și declarații grandioase. În schimb, a optat pentru o formulă compactă, axată pe securitate și informații sensibile. În delegația sa s-au regăsit general-maiorul Roman Gofman, secretarul militar al prim-ministrului, responsabil cu prezentarea datelor operative și a evaluărilor tactice privind mișcările iraniene; Gil Reich, șeful interimar al Consiliului Național de Securitate al Israelului, coordonatorul arhitecturii strategice pe termen lung; și Yechiel Leiter, ambasadorul Israelului în SUA, implicat în pregătirea și gestionarea contactelor politice. Mesajul transmis prin această formulă a fost clar: prioritatea absolută o reprezintă dosarele de intelligence și opțiunile concrete de acțiune, nu diplomația simbolică. La Washington, Netanyahu a discutat direct cu nucleul dur al administrației lui Donald Trump. Întâlnirea centrală a avut loc în Biroul Oval cu Donald Trump, într-un moment în care negocierile indirecte cu Teheranul se aflau într-o fază sensibilă. Separat, premierul israelian a avut discuții cu Marco Rubio, secretarul de stat, inclusiv pe tema aderării Israelului la „Consiliul Păcii” (Gaza Board of Peace), o inițiativă susținută de Casa Albă.

În paralel, Steve Witkoff, emisarul special pentru Orientul Mijlociu și unul dintre canalele-cheie în dialogul cu Iranul, a fost implicat în consultările strategice. Jared Kushner, deși fără funcție oficială în actuala administrație, a participat la discuții private la Blair House, rămânând o voce influentă în arhitectura informală a dosarului regional.

De ce o delegație atât de mică?

Surse diplomatice au indicat că Netanyahu a dorit o „intervenție directă”: să îi prezinte lui Trump informații nefiltrate privind programul nuclear iranian și capacitățile regionale ale Teheranului, înainte ca Washingtonul să finalizeze orice nou acord. În astfel de momente, fiecare participant în plus înseamnă risc suplimentar de scurgeri sau diluare a mesajului. Un detaliu relevant pentru înțelegerea mizelor: la doar câteva zile după întoarcerea sa, pe 17 februarie, Netanyahu s-a întâlnit la Ierusalim cu o delegație a Congresului SUA. A fost un semnal că discuțiile de la Washington nu reprezentau un episod izolat, ci începutul unei ofensive diplomatice mai ample, menite să consolideze sprijinul politic american – atât la nivel executiv, cât și legislativ.

Diplomație de ultim moment și strategia „zonei gri”

Pe scurt, vizita din 11 februarie la Washington nu a fost despre imagine sau protocol. A fost o încercare directă de a influența o decizie strategică majoră înainte ca aceasta să devină ireversibilă. Mesajul transmis a fost unul pragmatic: dacă fereastra de oportunitate se închide, costurile pentru securitatea regională cresc exponențial. Israelul urmărește trei obiective clare.

În primul rând, întârzierea programului nuclear iranian, prin presiune politică, operațiuni clandestine și, la nevoie, lovituri punctuale.

În al doilea rând, reducerea capacității de lovire la distanță a Iranului — în special arsenalul de rachete balistice și drone capabile să atingă ținte regionale și extra-regionale.

În al treilea rând, menținerea inițiativei strategice fără declanșarea unui război regional deschis. Este o strategie de echilibru extrem de fin. Dacă presiunea exercitată este prea slabă, Teheranul câștigă timp și își consolidează capacitățile. Dacă presiunea devine excesivă, riscul de escaladare generalizată crește rapid. Linia dintre descurajare și provocare este subțire, iar marja de eroare — minimă. Întrebarea reală nu este dacă Israelul are capacitatea de a lovi aceste ținte. Capacitatea există. Întrebarea este cât timp poate menține această „zonă gri” — acel spațiu de confruntare controlată, sub pragul războiului total — fără ca situaația să scape de sub control. Iranul va reacționa. Cum? Teheranul va lansa atacuri cu rachete balistice și drone direct de pe teritoriul său asupra bazelor militare americane din Golf. O altă variantă este activarea „Axei Rezistenței” — rețeaua de grupări aliate din Liban, Irak și Yemen — pentru a deschide mai multe fronturi indirecte.

În plan economic, amenințarea închiderii Strâmtorii Ormuz rămâne o armă strategică majoră, capabilă să afecteze grav fluxurile globale de petrol și să provoace șocuri pe piețele energetice. În esență, conflictul se desfășoară într-un spațiu intermediar, unde fiecare mișcare este calculată, dar unde o singură eroare poate transforma o confruntare limitată într-o criză regională de amploare.

Sub semnul Purimului: atacul care zguduie Teheranul

Alegerea numelui „Răgetul Leului” nu este întâmplătoare și vine cu o încărcătură simbolică puternică, atent calibrată pentru momentul politic și religios. Atacul a fost lansat sâmbătă, în ajunul sărbătorii de Purim, perioadă în care, în tradiția iudaică, este citit pasajul biblic Zachor, care amintește obligația de a nu uita și de a elimina amenințările existențiale – simbolizate istoric prin figura lui Amalek. În acest context, denumirea operațiunii transmite ideea unei confruntări percepute ca fiind de natură existențială.

Dincolo de dimensiunea religioasă, numele sugerează un mesaj de forță și determinare: „leul” ca simbol al puterii și suveranității Israelului, iar „răgetul” ca expresie a unei reacții decisive împotriva regimului de la Teheran. Este un semnal intern, dar și extern, că acțiunea nu este una limitată sau simbolică, ci una menită să transmită superioritate și voință politică. În ceea ce privește desfășurarea, președintele american Donald Trump a declarat că obiectivul operațiunii este distrugerea industriei iraniene de rachete, neutralizarea componentelor navale și, în ultimă instanță, „anihilarea amenințării regimului”. Loviturile vizează orașe strategice precum Teheran, Isfahan, Qom și Karaj – centre asociate infrastructurii militare, industriale și logistice. Potrivit estimărilor preliminare, faza inițială a atacului coordonat ar urma să dureze cel puțin patru zile. Aceasta indică o campanie planificată în etape, nu o simplă demonstrație de forță punctuală, ceea ce ridică semnificativ riscul unei escaladări regionale.

Schimb de lovituri directe: Orientul Mijlociu intră într-o fază de confruntare deschisă

Țintele campaniei israeliene au inclus instalații militare iraniene, simboluri ale puterii guvernamentale și obiective de informații, potrivit unui oficial informat asupra operațiunii, care a vorbit sub protecția anonimatului.

În Teheran, drumurile către complexul liderului suprem, Ali Khamenei, au fost închise, în timp ce explozii succesive au zguduit capitala. Vecinul Irak și-a închis spațiul aerian, conform Ministerului Transporturilor de la Bagdad. Iranul a procedat similar, suspendând traficul aerian și întrerupând serviciile de telefonie mobilă, în timp ce presa semi-oficială a relatat despre explozii la un aeroport utilizat în principal pentru zboruri interne.

Nu au fost comunicate cifre oficiale privind victimele. Riposta a venit rapid. Islamic Revolutionary Guard Corps (IRGC) a confirmat că a vizat patru instalații americane majore din Golf. În Bahrain, sediul Flotei a 5-a a SUA din Manama a fost atacat, martorii raportând coloane de fum deasupra zonei portuare.

În Qatar, baza aeriană Al Udeid — principalul hub militar american din regiune — a fost ținta mai multor rachete, autoritățile anunțând interceptarea a cel puțin uneia cu sisteme Patriot. În Emiratele Arabe Unite, baza Al Dhafra a fost lovită, explozii fiind raportate în Abu Dhabi și Dubai, cu cel puțin un deces confirmat. De asemenea, baza Al Salem din Kuweit s-a aflat printre țintele iraniene. Atacurile iraniene au urmat imediat după ce Donald Trump și Benjamin Netanyahu au autorizat lovituri aeriene de amploare asupra unor obiective din Iran. Explozii au fost raportate în Teheran, Isfahan, Qom și în orașul port Bushehr — zone asociate infrastructurii militare și nucleare.

Președintele american a declarat că scopul este eliminarea amenințării nucleare și schimbarea de regim, solicitând militarilor iranieni să depună armele. Între timp, la Teheran, Ali Khamenei a fost mutat într-o locație sigură, iar autoritățile iraniene au transmis că „nu mai există linii roșii”. Formula sugerează că următoarele etape ar putea depăși actualul schimb de lovituri și ar putea implica o extindere regională a conflictului. În acest punct, fiecare reacție suplimentară crește riscul unei escaladări dificil de controlat și reduce spațiul pentru o soluție diplomatică rapidă.

Khamenei în umbră: liderul suprem al Iranului, evacuat într-o locație secretă după atacuri

În urma atacurilor masive lansate pe 28 februarie 2026, situația privind locația Liderului Suprem al Iranului, Ali Khamenei, a devenit unul dintre cele mai sensibile dosare ale crizei. Potrivit unor oficiali iranieni citați de Reuters și alte surse internaționale, imediat după primele explozii din Teheran, acesta a fost mutat de urgență într-o locație securizată din afara capitalei.

Conform informațiilor disponibile, Khamenei se află sub protecție maximă, iar poziția sa exactă este clasificată strict pentru a preveni un posibil atac țintit. Declarații anterioare ale unor oficiali israelieni, potrivit cărora liderii de rang înalt ai regimului ar putea deveni ținte directe în cadrul operațiunii militare, au amplificat măsurile de securitate. Surse din zona serviciilor de informații indică faptul că persoanele care se întâlnesc cu liderul suprem sunt transportate în condiții speciale, uneori fără a li se permite identificarea traseului sau a locației exacte a adăpostului.

În perioadele de tensiune maximă din 2025 și începutul lui 2026 au fost menționate mai multe posibile locații de refugiu. Printre acestea se numără complexul subteran din zona Lavizan, din nord-estul Teheranului, descris ca o rețea fortificată de tuneluri interconectate. De asemenea, au existat speculații privind facilități săpate adânc în Munții Alborz, unde comunicațiile electronice pot fi suspendate pentru a evita localizarea prin interceptarea semnalelor. Limitarea drastică a comunicațiilor electronice pentru protecția liderului a afectat și mecanismul de guvernare. Potrivit unor relatări, fiii săi, Mojtaba Khamenei și Masoud Khamenei, ar fi preluat o parte din sarcinile administrative zilnice, acționând ca intermediari între liderul suprem și structurile executive sau militare.

În prezent, spațiul aerian iranian este închis, iar conexiunile la internet în Teheran sunt extrem de instabile. Din acest motiv, informațiile privind starea exactă de sănătate sau locația precisă a lui Khamenei se limitează la comunicate oficiale sumare, care afirmă doar că liderul suprem este „în siguranță”.

Teheranul contraatacă: armatele UE declarate „teroriste” după sancționarea IRGC

Decizia Uniunii Europene din 29 ianuarie 2026 de a include Islamic Revolutionary Guard Corps (IRGC) pe lista organizațiilor teroriste a declanșat o reacție rapidă și atent calculată din partea Teheranului. Autoritățile iraniene au invocat „principiul reciprocității”, transformând o măsură juridică și politică a Bruxellesului într-o confruntare directă cu blocul european. Pe 1 februarie 2026, președintele Parlamentului iranian, Mohammad Bagher Ghalibaf, a anunțat oficial că toate armatele statelor membre ale Uniunii Europene sunt considerate „grupări teroriste” de către Republica Islamică.

Declarația a marcat o escaladare fără precedent în relația dintre Iran și UE, depășind nivelul obișnuit al retoricii diplomatice. Mesajul nu a rămas unul simbolic. Pe 21 februarie, Ministerul de Externe de la Teheran a clarificat că desemnarea vizează în mod specific forțele navale și aeriene ale țărilor europene — exact acele componente militare implicate activ în misiuni din Orientul Mijlociu și în operațiuni de securitate maritimă în Golf și în Marea Roșie. Prin această precizare, Iranul a transmis un semnal strategic clar: prezența militară europeană în regiune nu mai este neutră în ochii Teheranului, ci parte a unei confruntări deschise.

Scutul de la Deveselu, posibil punct sensibil în noua ecuație de securitate

În contextul escaladării dintre Iran și Occident, baza de la Baza Militară Deveselu revine inevitabil în discuție. Facilitarea sistemului american Aegis Ashore în România a fost prezentată constant drept un mecanism defensiv, parte a arhitecturii antirachetă a NATO, destinat interceptării rachetelor balistice provenite din afara spațiului euro-atlantic. Din perspectiva Teheranului însă, infrastructura antirachetă americană din Europa — inclusiv Deveselu — este percepută ca o piesă dintr-un ansamblu strategic care limitează capacitatea de descurajare a Iranului.

În repetate rânduri, oficiali iranieni au criticat amplasarea scutului în România și Polonia, susținând că aceste instalații afectează echilibrul regional și sunt parte a unei politici de „încercuire”.

Iranul are în prezent o limită autoimpusă asupra programului său de rachete balistice, plafonând raza de acțiune la 2.000 de kilometri (1.240 de mile) — suficient pentru a atinge întreaga Asie de Vest și părți din estul Europei. Nu există dovezi publice că Teheranul urmărește dezvoltarea unor rachete balistice intercontinentale, însă Washingtonul și-a exprimat în mod repetat îngrijorarea față de programul spațial iranian, considerat o posibilă platformă tehnologică pentru dezvoltări viitoare cu dublă utilizare.

În scenariul actual, în care Iranul a declarat forțele europene drept entități ostile și a ridicat nivelul retoricii privind capacitățile sale balistice, Deveselu capătă o încărcătură simbolică și strategică suplimentară. Chiar dacă România nu este implicată direct în operațiuni ofensive, găzduirea unei componente-cheie a apărării antirachetă NATO o plasează automat în ecuația mai largă de securitate. Realist vorbind, probabilitatea unui atac direct asupra teritoriului NATO rămâne redusă, deoarece ar activa mecanismele de apărare colectivă ale Alianței. Însă într-un climat în care demonstrațiile de forță și declarațiile maximale devin norma, infrastructuri precum Deveselu intră inevitabil în calculele strategice ale tuturor actorilor implicați. Iar într-o criză în escaladare, percepția riscului poate cântări aproape la fel

Frontul extins: Israelul lovește infrastructura regională a „Axei Rezistenței”

În cadrul operațiunii masive declanșate pe 28 februarie 2026, forțele aeriene israeliene (IAF), în coordonare cu cele americane, au extins aria atacurilor dincolo de granițele Iranului, vizând direct infrastructura militară a aliaților regionali ai Teheranului. Obiectivul este clar: fragmentarea rețelei logistice și operaționale a așa-numitei „Axe a Rezistenței” înainte ca aceasta să poată răspunde coordonat.

În Siria, loviturile au avut un caracter preventiv și strategic. Aeroporturile din Damasc și Alep au fost vizate pentru a scoate din funcțiune pistele și sistemele radar, blocând astfel posibile transporturi aeriene iraniene către Hezbollah. În zona Homs și Qusayr au fost atacate depozite de rachete balistice și drone aparținând Islamic Revolutionary Guard Corps(IRGC).

De asemenea, baterii de apărare antiaeriană S-300 și Pantsir-S1 ale armatei siriene au fost distruse după ce au încercat să intercepteze avioanele israeliene, reducând temporar capacitatea Damascului de a proteja spațiul aerian. În Irak, loviturile s-au concentrat asupra milițiilor pro-iraniene din cadrul Forțelor de Mobilizare Populară (PMF). Baze din provincia Anbar au fost ținta atacurilor asupra hangarelor de drone și lansatoarelor de rachete, considerate platforme pentru atacuri împotriva Israelului și a bazelor americane.

Zona fortificată Jurf al-Sakhar, aflată sub controlul Kata'ib Hezbollah, a fost lovită de explozii multiple, fiind descrisă drept un nod major de comandă și coordonare susținut de Teheran. De asemenea, în apropierea graniței siriene, la Al-Qa'im, au fost atacate convoaie suspectate că transportau componente pentru rachete de precizie. În ceea ce privește Libia, nu există confirmări privind un atac israelian direct asupra teritoriului libian în cadrul acestei operațiuni. Confuzia mediatică a fost alimentată de evoluții recente din această țară, inclusiv ciocniri care au implicat forțe ruse asociate fostei structuri Wagner și relatări despre asasinarea lui Saif al-Islam Gaddafi. În paralel, numeroase rapoarte au vizat de fapt Libanul — în special Beirutul și Valea Bekaa — unde Israelul a desfășurat lovituri împotriva Hezbollah sub denumirea de cod „Săgețile Nordului”. Prin această extindere a teatrului operațional, Israelul încearcă să neutralizeze capacitatea Iranului de a răspunde indirect prin intermediari regionali. Strategia urmărește să dezorganizeze lanțurile de aprovizionare și centrele de comandă înainte ca acestea să poată coordona un contraatac pe mai multe fronturi. Riscul major este însă că fiecare nouă lovitură crește probabilitatea unui conflict regional simultan, dificil de limitat sau controlat.

De la „Războiul în Umbră” la Confruntarea Totală

Răspunsul Iranului la atacurile coordonate de astăzi, 28 februarie 2026, a marcat sfârșitul oricărei ambiguități strategice în Orientul Mijlociu. Prin lansarea barajelor de rachete balistice nu doar asupra Israelului, ci și asupra bazelor americane din Bahrain, Qatar și EAU, Teheranul a semnalat că privește această criză ca pe un război de supraviețuire a regimului. Actul de forță al Gardienilor Revoluției (IRGC) — desfășurat sub sloganul „fără linii roșii” — subliniază disperarea unei conduceri care vede, pentru prima dată în 47 de ani, centrele sale de putere din Teheran direct sub focul inamic.

Ce urmează?

Eu preconizez o continuare a conflictului pe trei fronturi principale în săptămânile care vin:

1. Escaladarea „Axei de Rezistență”: Este de așteptat ca Hezbollah și milițiile din Irak să intensifice atacurile de uzură pentru a forța Israelul să-și împartă resursele defensive, în timp ce rebelii Houthi ar putea încerca o blocadă totală a Mării Roșii.

2. Ofensiva Diplomatică și Psihologică a SUA: Administrația Trump va continua probabil să combine forța militară cu apelurile la insurecție internă. Mesajul „Ora libertății voastre este aproape” sugerează că Washingtonul mizează pe o prăbușire a regimului din interior, pe fondul penelor de internet și al panicii din marile orașe iraniene.

3. Războiul de Durată: Deși Pentagonul a numit misiunea „Furia Epică”, realitatea din teren indică mai degrabă o campanie de durată decât o lovitură chirurgicală unică. Distrugerea completă a infrastructurii nucleare și de rachete a Iranului va necesita săptămâni de bombardamente constante, riscând să antreneze întreaga regiune într-o criză energetică și umanitară fără precedent.

Atenție: Situația este extrem de volatilă. Președintele Donald Trump a avertizat că „vieți americane ar putea fi pierdute” în această misiune, pe care a descris-o ca fiind esențială pentru eliminarea „amenințării existențiale” a regimului de la Teheran.

Vom vedea ce urmează suntem abia la începutul acestuia. Deocamdată numai evaluări.