Radiohead – „OK Computer”. Fitter, Happier

Felul în care o piesă muzicală rămâne în memorie, în conștiință, ține de un complicat proces istoric balansat între gusturile personale și simțul dobândit al valorii, între subiectiv și obiectiv. Pentru că subiectivul nu poate exista fără o bază obiectivă, așa cum plusul nu poate exista fără minus.

Viața fiecăruia dintre noi decurge după această schemă: un album pe care-l ascultăm rămâne datorită unui impact emoțional sau pentru că nu prea are concurență în colecție. Poate fi o fixație în lipsa altor atracții sau o nuanță într-un tablou detaliat. Minusul poate sta în teama de nou, de divers, însă plusul poate forma coloana sonoră a vieții. Cu cât ascultăm mai mult, cu atât ilustrația sonoră descrie mai clar ce și cum trăim. Și foarte important, ne face să realizăm că albume bune au apărut în absolut toți anii de când muzica e păstrată pe suport fizic. Ebonita pe 78 de turații e singurul suport care a dispărut, fiind total înlocuit de vinil. Din acel moment de radicală schimbare început în 1948, nimic nu s-a pierdut, totul s-a completat. Vinil, 8-track, casetă, magnetofon, CD, mp3, streaming, totul ni se oferă într-un tablou din care putem alege. Și după ce zăbovim o grămadă în colecția anilor `70, care dă impresia că nu se mai termină, după ce ne complacem în inerția anilor ’80, fascinați de cosmetica sintetizatoarelor și a samplingului, ajungem la anii ’90, plini și ei de creații fabuloase, în pofida vidului cultural creat de perioada post-Thacther din Marea Britanie, care a dus la supra-evaluarea unor impostori și de strania apatie americană, din care au răsărit doar câteva palide pulsații creative. Important e că au existat întotdeuna artiști suficient de  capabili să-și ilustreze muzical vremurile, în spiritul potrivit și cu resursele aduse la zi, completând seria de albume inevitabile. Multă lume le numește ”clasice”. Așa ajungem la Radiohead, care și-au reflectat epoca cum nu se poate mai inspirat, cu invenții, obsesii transpuse în multi-media, cu spleen, ascensiune, vârf și pierdere în suficiență. Dar a existat un vârf, nu doar în cariera grupului, ci peste cam tot ce a apărut în a doua parte a anilor ’90, o adiere de geniu care a lăsat urme în memorie, în viitorul muzical și în seria ”clasicelor”.

”OK Computer” și-a cuprins timpul într-o capsulă plină cu piese incredibile și rămâne la fel de rezonant în zilele noastre. Radiohead e o raritate pentru că a menținut multă vreme un echilibru între calitate muzicală și succes comercial, iar cel mai bun produs al lor explică această realizare, rezistând celor mai specializate critici, atrăgând atenția chiar și la volum mic, într-o cafenea. E un album rock pentru că e frenetic, conține chitare și tobe, în același timp se bazează pe repere din muzica electronică, jazz (mă rog, improvizație), prog și forme muzicale moderne provenite din școala clasică. Versurile cuprind teme politice, economice, accidente rutiere, avioane prăbușite, androizi paranoici și răpiri extraterestre, o voce care ne anunță ca suntem doar niște porci într-o cușcă îndopați cu antibiotice, pe fondul nesiguranței cauzate de trecerea în alt secol și creșterea exponențială a inovației tehnologice care se poate întoarce împotriva noastră.

Coperta te pregătește pentru ceva intens, cu tonul celebrei telegrame care anunță o scrisoare: ”Începe să te îngrijorezi”.   

Un album nu devine clasic pentru că se vinde în cantități imense (deși o parte din ele se vând cu cifre mari), ci pentru că stabilește un ridicat nivel de conexiune cu un număr reprezentativ de ascultători. De cele mai multe ori, această conexiune se face simțită deasupra și dincolo de muzică. Iar Radiohead este una dintre puținele trupe apărute în anii ’90 care poate transpune un număr mare de spectatori în propriile viziuni tranpuse în sunete profund personalizate, în plină lumină stridentă a obsesiilor sau în colțurile umbrite ale propriilor coșmaruri. Și chiar dacă la o primă și neatentă audiție găsim spații imaginare, desprinse parcă din fanteziile unor pasionați de SF, muzica lor e despre lucrurile din lumea reală, are sens direct, imediat, chiar dacă ritmurile sunt compuse, la fel ca și emoțiile, iar versurile sunt obscure, impregnate în sunet sofisticat. Așa sună lumea de acum iar noi trebuie să trăim cu asta, chiar dacă ne sună bine sau nu. Dacă folosim muzica doar pentru evadări sau petreceri, Radiohead iese din discuție, chiar deranjează. Dacă nu depășește zona de limite date de nostalgii și fixații, deranjează și mai rău. În schimb poți descoperi o descriere fantezistă a vremurilor și vieților care oricum ne frământă și există în dezbaterile existențialiste. Modul lor ”fantastic” de a expune ideile tratează de fapt chestiuni cât se poate de pământene. Interesul lor în extratereștri este redus, în schimb multe alte lucruri care încă nu au primit o voce merită descrise, discutate, exprimate muzical. Iar asta nu se poate face folosind un limbaj obișnuit, în moduri previzibile.

Succesul unui album depinde longevitate, de timpul în care își dezvoltă identitatea pe care să o aprecieze ascultătorii. Iar cele clasice transcend limbajul critic, devenind repere pentru descrierea altor lucrări. Când apare, discul e lăudat, criticat, supra-evaluat contextual, social și dependent de marketing și PR. După ce trece febra, rămân cei care vor să-l mai asculte. În final albumul clasic devine răspunsul la întrebarea ”ce rămâne?”.

Orice descriere, analiză sau critică a unei lucrări de artă se bazează pe comparația cu alte lucrări. ”OK Computer” a apărut într-o perioadă în care s-au făcut foarte multe albume proaste. Există un consens în legătură cu trimiterile muzicale de pe ”OK Computer”. Mă refer aici la influențe și comparații, utile celor care încă nu au ascultat suficient Radiohead pentru a-și forma o părere (îmi place, nu-mi place, e cu adevărat ceva deosebit, e mediocru) dar mai ales celor care refuză să accepte că acest grup, cel puțin prin prisma albumului lor cel mai bun, contează în aceeași măsură cu alte nume devenite esențiale, deci s-ar fi remarcat și într-o companie mai selectă de producții contemporane, așa cum poate fi pus lângă multe ”clasice” din trecut. Comparațiile cu ”White Album” sau ”Atom Heart Mother” nu sunt exagerate, dacă ne gândim la simțul aventurii, la lipsa unității conceptuale compensată de calitatea extraordinară a pieselor luate separat, la sunetele non-muzicale folosite, la sampling și interjecții, la multitudinea de influențe adunate într-o singură producție care se distinge prin originalitate. În schimb, nu văd legătura cu ”Bitches Brew” (Miles Davis), pe are Johnny Grenwood a menționat-o la un moment dat. La cine ne trimite atmosfera albumului, simțul spațiului, melancolia, inovația tehnică?  Nu la Pink Floyd? Asta nu înseamnă că au copiat sau că noi trebuie să căutăm acum similitudini, influența rămâne influență fie ea indirectă, dar putem să ascultăm cu încredere, să primim ”OK Computer” în ograda noastră cu aceeași deschidere cu care am primit albume ale anilor ’70.

Muzica rock a fost dintotdeauna un recipient prielnic poveștilor cu nebuni și excentrici. Mai spumos sau mai serios, nebunia a fost pentru mulți instrumentul cu care au devenit ”altfel”. Dicționarul rock’n’roll e plin de victime psihologice, posedate ireversibil de sclipici, droguri sau misticism care uneori și-au folosit fragilitatea mintală ca atracție vandabilă. Și ajungem la generația care a transformat depresia în artă. Cam tot ce începe cu ”post” sau conține derutantul ”alternativ” poate deveni studiu de caz în școlile de psihologie. Joy Division au dat tonul, deși înainte, ”Dark Side of The Moon” au construit o adevărată legendă în jurul acestui subiect deloc neglijabil. Numai că unii descriu angoasa, alții o folosesc ca stare de bază. Unii cântă despre depresie, alții cântă cu depresie, boala secolului XXI din câte se spune. Radiohead au luat câte puțin din toate aceste influențe artistice și contextuale, folosind puțin și din experiența proprie. Succesul cu ”OK Computer” a provocat o presiune regăsită în tematica albumului. Stresul le-a provocat serioase întrebări despre propria sănătate mintală. Și certitudinea că lumea o ia razna. Lăsând patologia în seama specialiștilor, putem vedea în ”OK Computer” o analiză psihologică a lumii citadine, un efect al traumelor sau o consecință a slăbiciunilor noastre dar înainte de toate un set de piese excepționale. Acceptarea lui înseamnă înțelegerea vremurilor în care a fost făcut, adică o perioadă în care începeau să apară diviziunea muzicii în mii de subgenuri inventate după mintea unora care nu aveau altfel cum să iasă în evidență sau alte fandoseli care susțineau dispariția a tot ce a contat până atunci, trupa, chitara, albumul ... evident că între timp toate acestea au rămas iar cei care le voiau înlocuite definitiv au dispărut, așa că putem crede în continuare că orice schimbare sau invenție binevenită și firească are rolul de a continua, de a completa, nicidecum de a înlocui. Radiohead, mai ales prin această capodoperă a perioadei ”alt-rock”, a continuat pe ideea că o trupă rock poate crea în studio ceva unic, memorabil, folosind sunete nemaiauzite.

Ideea titlului a venit în momentul în care trupa, aflată în turneul de promovare a albumului ”The Bends”, asculta pe drum varianta audio a celebrei cărți scrise de Douglas Adams, ”Ghidul autostopistului galactic”. La un moment dat, există un dialog între Eddie, computerul navei și președintele Zaphod Beeblebrox, încheiat cu expresia ”OK computer, I want full manual control now”. Oamenii trebuiau să se elibereze de dominația mașinilor. Ne ajută titlul să pătrundem conținutul muzical al albumului? ”OK Computer” e o frază ambiguă, care ne trimite la temele albumului, dar nu le expune clar. Cele două cuvinte – relaxatul ”OK”, folosit zilnic de o întreagă planetă ca semn de aprobare și mecanicul ”computer”, sugerând calcul, analiză lipsită de emoție. O asociere improbabilă, care ne spune într-un fel despre ce e vorba: omul imperfect, carnal, aleatoriu echilibrat între emoție și rațiune, încearcă, în ciuda previziunilor, să obțină fericirea sau măcar impersonalul ”OK”, făcând față puterii zdrobitoare a tehnologiei, rătăcit în infinitele combinații dintre ”0” și ”1”.

Relația dintre muzică și versuri este și în acest caz esențială. De fapt, orice detaliu de producție are sens. Selecția pieselor, ordinea lor, pauzele dintre ele, totul are o importanță aprofundată, toate au fost gândite atent până au ajuns la ceea ce știm noi. Acesta este un alt aspect care descrie un album inevitabil. Ordinea pieselor este atât de bine întipărită în memorie, în rutina ascultării, încât orice altă succesiune a pieselor ar părea nefirească. Un astfel de disc exclude orice tip de ”shuffle”, ne eliberează de această opțiune, de a trece prin piese aiurea. Încercați să ascultați ”Being For The Benefit Of Mr Kite!” după ” With A Little Help From My Friends” și vedeți dacă merge. Thom Yorke a dat importanță ordinii pieselor, petrecând săptămâni întregi permutând piesele pe mini-disc. De aceea, indiferent de câte compilații am face în joacă, oricâte piese am aduna sub diverse titluri, știm că OK Computer începe cu ”Airbag” și se încheie cu ”The Tourist”.  De la chitară la trianglu. E clar că ”OK Computer” nu e un album concept în sensul consacrat al cuvântului. Există direcții, mesaje, simboluri, dar nu avem o narațiune autoritară, personaje și teme recurente care să intre într-o structură tipică. Dacă vrem un model, îl avem pe cel al colecției de piese discret legate între ele de motive estetice, așa cum găsim pe majoritatea albumelor, de la Frank Sinatra la John Mayer, în locul unui concept unitar, simfonic, în stilul lui Mike Oldfield. 

De ce este ordinea stabilită atât de importantă? De ce nu putem noi face o ordine proprie, cu piesele preferate la început și cele mai ”rele” înghesuite la final? Bineînțeles că putem, la fel cum putem amesteca un pachet de cărți, dar așa cum avem încredere în autorul pieselor, la fel ne putem gândi că ordinea stabilită de el creează un echilibru general, o ordine gândită în așa fel încât să existe o dinamică, o alternanță de stări, tonalități și tempo-uri. Succesiunea celor 12 piese are efectul estetic și emoțional pe care altă ordine nu ar fi avut-o. Nu are rost să impunem o semnificație atunci când ea nu există, dar putem găsi logică a producției. Primele șase piese prezintă diverse aspecte ale nebuniei urbane moderne, următoarele două descriu motivele acestei nebunii iar ultimele patru ne oferă câteva posibilități de a ieși din asta. Un model spiritual, care nu așteaptă intervenția unei forțe ”atotstivuitoare”, în schimb găsește salvarea în propriile resurse. Adică ”asta e lumea în care trăiești, descurcă-te! Acceptă schimbarea, trăiește printre cei care provoacă răul, soluția e în propriile tale mâini”. Cam ce-i sugera Zaphod lui Eddie. Al naibii de existențial. Ca și cum lumea creată de oameni a devenit un cod scăpat de sub control, un cumul de consumism hedonist, corupție și asocieri binare pe care nici creatorii lui nu-l mai înțeleg, o creație care și-a părăsit creatorul, dezvoltându-și o periculoasă personalitate iar ”OK Computer” este încercarea unor oameni (”ceilalți”) de a sparge codul, de a îmblânzi bestia.

Putem lua fiecare piesă la analizat, dar nu cred că ajungem unde îmi doresc, la experiența albumului ca un întreg. Un volum din care extragem piese preferate, ascultăm povești întregi, cu intrigi și personaje descrise în diferite moduri, tragem concluzii sau pur și simplu ne bucurăm de o muzică bună, reunită sub un titlu are are sens, care dă prestanță artistului, o coerență care dă identitate. De aceea propun o colecție de albume inevitabile și nu una de cântece inevitabile. Puterea artistului stă în opera lui unificată de o bază tematică, de un conținut legat de o idee exprimată în mai multe piese șlefuite. Cum ar fi să alegem doar capitole dintr-o carte sau secvențe dintr-un film, fără să cunoaștem întregul?  Tonul poate fi dat de copertă, de titlu, de prima piesă, așa cum vocea, textele, punctuația secției ritmice, efectele și toate detaliile piesei ”Airbag” stabilesc agenda albumului ”OK Computer”.

Albumul are o reprezentare vizuală notabilă, una dintre cele mai lăudate din anii ’90, în aceeași măsură cu muzica. Coperta a fost inclusă în lista celor mai bune 100 de albume din toate timpurile. E mult mai bună decât cele două de dinainte și implică experiența lui Thom Yorke, absolvent al unei școli de artă. În primul rând, grafica aduce în clară evidență titlul, scris cu caractere mai mari decât numele trupei, reprezentat printr-un ”logo” simplu, în timp ce versurile sunt notate cu caractere digitale. Foarte important, totul a fost conceput la scara vizuală a unui CD, în comparație cu majoritatea albumelor cu grafică excepțională care au fost mai întâi concepute la dimensiunea unui LP. Există și o variantă pe vinil, cu patru fețe numite ”eeny” (piesele 1-3), ”meeny” (piesele 4-6), ”miney” (piesele 7-10) și ”mo” (piesele 11-12). Uneori putem judeca o carte după copertă, mai ales când e scrisă de cineva care simte o dorință viscerală de a fi real într-o lume din ce în ce mai contrafăcută. Nu există fotografii de grup, în schimb densitatea grafică se adresează unui public atent la detalii. Nu are poze pe care să le admiri în timp ce asculți, în schimb descrie lumea Radiohead, a unei trupe care și-a făcut un ”brand” din detalii aparent aleatorii, pe care trebuie să le aduni ca pe un puzzle. Ele evocă multe din elementele tematice pe care le auzim în muzică. Big brother, claustrofobia, depresia, pericolul aglomerării, al transportului, o grămadă de pericole, de altfel, în mintea tulburată a unor oameni epuizați după 2-3 ani de turnee, în jurul vârstei de 25 de ani, la 5-6 ani de la început. Trupa care bea ceai și nu socializa niciodată, o adevărată mănăstire pe roți în turneu.

Limbajul muzical de pe ”OK Computer” e un hibrid alcătuit în jurul acordurilor de chitară. Apoi pianul, care completează pe cel puțin două planuri: armonic și ritmic. Acorduri adunate în jurul spectrului vocal. Chitara poate oferi o multitudine de acorduri, dar modulează mai greu. Aici intervine pianul, care pe deasupra poate simula linia vocală și poate ține basul. Până acum e ca în manual. Ceea ce urmează e deosebit: ceea ce se adaugă după ce temelia a fost pusă. E ultimul album unde chitara și bateria naturală domină producția. Odată cu ”Kid A”, sunetul a devenit și mai experimental, deși se disting piesele foarte bune rămase în formă familiară. Chitara revine pe ”A Moon Shaped Pool”, în timp ce motivația dispare pe ”The King of Limbs”.

”OK Computer” a transformat Radiohead dintr-o formație britanică de ”cult” într-una dintre cele mai importante trupe de pe planetă. Trecuseră doar patru ani de când un grup de prieteni de liceu (Thom Yorke, Johnny Greenwood, Colin Greenwood, Ed O’Brien, Phil Selway) lansau un cântec ciudat care a devenit imediat hit mondial, orientând numele către linia moartă a celor considerați ”one hit wonder”. Iată-i ajunși la St. Catherine’s Court, locul ales pentru înregistrarea celui de-al treilea album. Întins pe mai bine de patru hectare, conacul din Bath construit de un călugăr în anul 950 era una dintre cele mai arătoase reședințe private din Anglia, cu nouă dormitoare și o sală de bal cu o acustică perfectă pentru înregistrări. Actrița Jane Seymour, care a avut-o o vreme în proprietate, le-a dat cheile cu singura rugăminte de a hrăni pisica. The Cure înregistraseră acolo albumul lor ”Wild Mood”. Ce mai, exact ce trebuia pentru ”OK Computer”, mai ales că industria muzicală de dinainte de Napster încă înota în lichidități. ”Faceți ce vreți iar noi vă susținem financiar”, păreau să spună cei de la EMI, încurajați de succesul albumului ”The Bends”.

Radiohead au petrecut șase săptămâni lucrând și locuind la St.Catherine’s Court, conștienți de ce aveau ”pe țeavă” dar și de renumele clădirii, despre care se spunea că e bântuită. Fiica ilegitimă a lui Henry al VIII-lea, Ethelreda Malte, crescută de croitorul regelui, a murit într-unul din acele dormitoare în 1599 și cică nu a mai plecat. Tot timpul se auzeau sunete. Însă cele mai bune sunete era puse pe bandă, fenomenul supranatural durabil se petrecea în studio. Toți erau concentrați într-un flux magic, inspirat dintr-o listă disparată cu cele mai bune albume făcute vreodată, mai puțin produsele brit-pop-ului contemporan cu ei, pe care-l respingeau ca pe o copie a anilor ’60. Nigel Godrich, un tânăr inginer de sunet care a lucrat și la ”The Bends” era pentru prima dată numit producător și avea să continue pe toate celelalte albume Radiohead, precum și pe albume cu Beck sau Paul McCartney. Era la fel de curajos ca membrii trupei și credea în valoarea ei. Își dorea un mediu fără restricții, fără prejudecăți, în care nivelul intelectual și conceptual să se reflecte în sunete și piese bune. Idei multe, personalități multe, dar care trag în aceeași direcție. O libertate care a dus la un album fenomenal și a deschis calea către direcțiile electronice de pe ”Kid A”.  Vocea de pe ”Fitter Happier” este trasă printr-un Macintosh LC II, pe un ton fără emoții, plin cu pronunții greșite, care subliniază ironic temele albumului care se termină cu ”The Tourist” și replica repetitivă ”Hey, man, slow down / Idiot, slow down”. Evident, s-au găsit critici dezamăgiți la casa de discuri, corporația aștepta altceva, investitția trebuia justificată de niște single-uri de succes. Nu era greu de presupus că un alt nătâng care se temea de eșec, căutând hit-uri, nu realiza ce lucrare uimitoare are în mână.

În schimb publicul și criticii au realizat, albumul a început să adune platina iar Radiohead au ajuns la un nivel de care majoritatea trupelor nici nu se apropie. La început au refuzat să accepte, sau mai degrabă nu știau ce să facă cu toate aceste aclamații care aduceau aminte de succesul cu ”Creep”, deci o celebritate pe care nu o doreau pentru că nu știau cum să-i facă față. Inerția albumului le-a asigurat un rol de vizionari la trecerea dintre secole. ”OK Computer” poate deveni în timp un indiciu pentru istoricii care studiază viața de la sfărșitul secolului XX. ”Vreți să știți cum era lumea în 1997? Ascultați ”OK Computer””. Iar dacă nu vrem să se întâmple ceea ce majoritatea vizionarilor cred, poate reținem recomandarea lui Thom Yorke, exprimată zâmbind, în patru cuvinte: ”Lighten the fuck up”.