Putin, ultimul act. Ce facem noi?

0
0

Războiul nu se derulează niciodată pe un singur front. Ceea ce vedem în Ucraina este partea armată a unui conflict care, în opinia mai multor experţi ai spaţiului ex-sovietic, a început cu ceva timp în urmă şi se poartă pe holurile Kremlinului, între protagoniştii deja cunoscuţi opiniei publice (Putin, Lavrov, Medvedev, Şoigu, Bortnikov, Narîşkin etc.) şi alţii mai puţin vizibili.

Este o luptă pentru supravieţuirea politică a liderilor de la Kremlin, care, după 23 de ani de putere, simt că pierd teren în faţa propriei camarile şi a propriului popor. Pentru Kremlin, acest tablou tragic nu este ceva nou. S-a întâmplat de secole ca liderul slăbit să simtă nevoia să arate că încă are puterea de a conduce haita, iar pentru a demonstra acest lucru începe un război. De cealaltă parte, haita aşteaptă o primă greşeală a liderului, pentru a-l devora. Aşa începe de fiecare dată sfârşitul, ultimul act al unui lider obosit, consumat, desprins de realitate şi care devine paranoic, pe măsură ce înaintează în acest conflict de palat.

Proiecţia, la nivelul opiniei publice din Rusia, a insuccesului „operaţiunii militare speciale” din Ucraina va accelera sfârşitul. Putin caută deja vinovaţii, pentru a putea contracara (crede el!) strigătul de durere al celor peste 10.000 de rusoaice care şi-au pierdut fiii pe frontul unui război inutil. Dar cenzura şi propaganda nu vor putea înăbuşi niciodată furia unor mame îndurerate, la care se adaugă degradarea vieţii cetăţenilor de rând, ca urmare a efectului devastator al sancţiunilor economice.

Iar cum problema lui Putin este 100% internă, ajutorul extern, care oricum nu prea există, nu-i poate fi de prea mare folos. China, prudentă în prima fază a declanşării invaziei ruse în Ucraina, se va delimita gradual de liderul de la Moscova, pentru simplul motiv că puterea de la Beijing nu este sinucigaşă. Celelalte „ajutoare externe” (Belarus, Venezuela, Coreea de Nord etc.) nu numai că nu sunt benefice, dar produc chiar efectul contrar.

Putin a avut şansa să schimbe acest scenariu, al liderilor mesianici (a se citi „dictatori”), care în final sunt înlocuiţi prin conflict şi rupturi socio-politice. În cei 23 de ani de putere, ar fi putut să pregătească generaţii noi de politicieni şi să scoată la lumină regulile puterii, adică să democratizeze Rusia. Nu a făcut-o. A preferat să menţină ţara în secolul al XIX-lea, în materie de practici politice. Acum istoria îşi ia revanşa. Tot ce va urma în Rusia, la Kremlin, va fi agonia unui lider care nu acceptă că este nevoie de un nou început, de o nouă filă.

Ultimul act nu va fi simplu şi nici nu garantează cineva că agonia de la Kremlin va fi una de scurtă durată, urmată imediat de o reechilibrare a societăţii ruseşti. Pe de o parte, Putin încă are resurse să se baricadeze în Kremlin şi de acolo să producă daune tuturor inamicilor săi – şi în primul rând Rusiei. Pe de altă parte, dispariţia unui dictator produce valuri cu potenţial de amplificare a instabilităţii socio-politice. Prin urmare, dincolo de războiul inacceptabil, care se derulează acum în Ucraina, perspectiva închiderii rapide a acestui conflict şi reluarea afacerilor politice „clasice” nu este una realistă. Lumea trebuie să se pregătească pentru o perioadă lungă de dezechilibre, care, dacă nu sunt bine gestionate, pot amplifica tensiunile deja existente în toate societăţile occidentale / euro-atlantice, deci şi în România. 

Ce facem noi?

Politica românească din ultimii ani nu a fost una coerentă. Analiza rece şi responsabilă a riscurilor, însoţită de măsuri corespunzătoare, nu a fost principala preocupare a politicienilor pentru multă vreme. Acţiunea strategică, cu impact pe termen mediu şi lung, a fost adesea subminată de interesele politice meschine ale zilei. Un exemplu de demers iresponsabil, cu efecte vizibile şi dureroase azi, este blocarea, de către gruparea Dragnea, a exploatării gazelor din Marea Neagră. Astăzi, în loc să avem independenţă energetică, plătim facturi la valori greu de suportat. Asistăm deja de decenii la un circ politic generalizat, în care interesele de grup şi „breaking news”-urile ne fac agenda zilnică. Puterea a fost constant asociată cu scandalul, clientelismul, corupţia. Cei care au încercat sau încă încearcă să fie responsabili au devenit imediat ţinte, inclusiv cu ajutorul propagandei de tip Sputnik, promovată cu frenezie de „dacii liberi” (a se citi „legionari de tip nou”). Lupta anti-corupţie a devenit un fel de „insultă în piaţa publică” la adresa politicienilor, iar integritatea, „o idee progresistă, de tip sorosist, de care nu avem nevoie”. Valorile sunt pur şi simplu aruncate pe geam, iar dacă faci apel la ele, eşti „inflexibil” sau „câine”.

Actuala coaliţie de guvenare, instalată la finalul anului trecut, nu este lipsită de tensiuni, conflicte şi atacuri în rafale. Spre deosebire însă de formulele anterioare de guvernare, are câteva atuuri. Primul este menţinerea unei linii de echilibru, în contextul geopolitic existent. Al doilea, lipsa unor blocaje majore în interiorul coaliţiei, ceea ce asigură înaintarea pe unele subiecte importante (de exemplu, reformele din PNRR). Al treilea, acceptă dialogul, ceea ce este fundamental pentru a putea corecta neajunsurile guvernării. Al patrulea, coaliţia politică actuală – cel puţin pentru moment – nu este asociată în mod acut cu corupţia, ceea ce dă un plus de credibilitate, ştirbită însă de menţinerea unei clientele de partid în procesul de ocupare a unor poziţii guvernamentale importante.

Cu toate acestea, consolidarea ţării în faţa riscurilor geopolitice actuale, dincolo de colaborarea euro-atlantică foarte bună, nu se poate face decât prin politici şi principii clare, promovate aici, în ţară.

Primul şi cel mai important element este cel legat de resursa umană. Fără oameni de calitate, cu o educaţie solidă şi integri, în politică şi administraţie publică centrală şi locală, nu poţi avea un stat solid. Pe acest subiect este foarte mult de muncă, iar partidele ar trebui să înţeleagă, în al 12-lea ceas, că au obligaţia să renunţe la politizarea unor sectoare strategice (educaţie, cultură, sănătate, componenta de funcţionari publici etc.) şi la alterarea standardelor profesionale, ba chiar la eliminarea lor, în unele cazuri. Mă refer, de exemplu, la recentele discuţii din zona diplomaţiei culturale, în care politicieni reciclaţi, nevorbitori de limbi străine, sunt prezentaţi ca promotori ai culturii române, prin numirea lor pe diferite poziţii, în cadrul Institutului Cultural Român, în marile capitale ale lumii. La fel se întâmplă şi în educaţie, unde asistăm la cel mai profund proces de politizare a funcţiilor de inspectori şi directori, iar lista, din păcate, poate continua. Între timp, scriitorii, artiştii, oamenii de cultură, în general, se află într-un dialog tot mai rece cu puterea politică, iar „România Educată”, un proiect care ar putea produce transformări profunde ale societăţii româneşti, zace în mod inexplicabil în sertarul ministrului educaţiei.

Al doilea element, oricât de deranjant ar fi pentru unii politicieni, este lupta împotriva corupţiei, care trebuie să continue. Corupţia este cel mai mare flagel al oricărei societăţi, pentru că ea nu numai că direcţionează în mod ilegal fonduri publice către buzunare private, dar tot ea compromite orice plan de modernizare a ţării, alterează încrederea cetăţenilor în instituţiile publice şi descurajează tinerii să-şi proiecteze un viitor în această ţară. Justiţia nu trebuie să fie absurdă, nu trebuie să fie revanşardă, nu trebuie să fie instrument politic, dar nici inertă sau ineficientă în faţa încălcării legii.

Al treilea element este asigurarea continuităţii politicilor publice, inclusiv al celor legate de securitate naţională. Până acum, în România, s-a discutat la modul abstract sau pamfletar despre securitate. Ba mai mult, securitatea a devenit un fel de sinonim cu „răul”. Oare ne mai permitem să ascultăm teoriile conspiraţiei, ale „Statului Paralel” şi ale „omului negru”, când armata Rusiei se află în Insula Şerpilor, bombardează Ucraina, la câţiva kilometri de graniţele României, şi îşi încălzeşte trupele militare staţionate ilegal pe teritoriul Republicii Moldova? Securitatea nu este un concept militar, ci unul societal. Lipsa de medicamente, lipsa de medici la Rădăuţi sau Moreni, traficul de persoane, de substanţe interzise, preţurile la energie şi alimente, propagarea teoriilor conspiraţioniste, cu consecinţe imediate (panică în rândul populaţiei, decese cauzate de rata mică de vaccinare etc.), toate sunt elemente de securitate naţională, la care avem obligaţia să fim mult mai atenţi.

Al patrulea – şi ultimul – element pe care vreau să-l subliniez aici este legat de fenomenele complexe ale propagandei, manipulării, ştirilor false etc., fenomene supradimensionate în România şi construite inclusiv pe indolenţa sau naivitatea unora. Citim în „presa liberă” lucruri de neimaginat, narative proiectate cu mare grijă în laboratoarele ruseşti şi puse în gura unor „patrioţi”. Vectorii europenizării României sunt atacaţi în mod constant de „iubitorii de Putin”, indiferent că este vorba despre persoane sau despre instituţii. Cap de lista este Preşedintele Iohannis, unul dintre cei mai atacaţi politicieni români, pe filiera Sputnik, AUR, PSD (varianta Dragnea) şi, din păcate, chiar USR şi (parţial) din PNL. De ce? Pentru că a fost şi este exigent şi a respins fără emoţii tot ce reprezintă practicile nocive ale democraţiei de faţadă, promovate de Moscova. Evident, problema nu este critica. Orice lider, într-un stat democratic, este şi trebuie să fie supus evaluării critice a cetăţenilor, inclusiv preşedintele. Este însă o mare diferenţă între a fi criticat şi a face obiectul unui tsunami de atacuri construite pe ştiri false. Dacă nu te supui Moscovei şi eşti credibil în UE şi NATO, atunci apare imediat narativul „trădătorului de ţară” şi al „dictatorului”, narativ promovat – coincidenţă sau nu – de AUR chiar în zilele în care Putin a invadat Ucraina. Iar după acest „model”, oricine construieşte trebuie dărâmat. PSD, sub Ciolacu, este, în opinia „iubitorilor de Putin”, sub papucul „Statului Paralel”. De ce? Pentru că a decis să fie factor de stabilitate, într-o perioadă critică pentru ţară (criză medicală, război la graniţele ţării, criză energetică etc.). NATO, UE, SUA, larg apreciate de români, sunt „asupritori”, iar noi, cei care promovăm valorile occidentale, suntem „vasali”. Nicolae Ciucă – în opinia aceloraşi manipulatori – este şi el „nepotrivit” şi „dornic să instaureze o dictatură militară” în România. Că a reuşit să stabilizeze guvernarea ţării cu numai câteva săptămâni înainte de începerea conflictului militar din Ucraina este probabil nesemnificativ în opinia simpatizanţilor lui Putin. Bogdan Aurescu este „neperformant şi trebuie remaniat” pentru că a acţionat cu hotărâre din prima zi de la creşterea tensiunilor pe linia Moscova-Kiev şi a evitat cu inteligenţă şi profesionalism toate capcanele lui Lavrov. Cei care au luat atitudine împotiva crimelor de război săvârşite de Putin în Ucraina sunt „trompetele SUA”, iar universităţile care îndrăznesc să discute aceste subiecte la zi nu-şi „respectă menirea academică”. 

*   *   *

Poate că acest conflic de la graniţele ţării ne va trezi. Poate că vom învăţa să fim mai exigenţi, nu numai cu cei care ne conduc, dar şi cu cei care vor să ne conducă din umbră, prin manipulare, propagandă, cultivarea urii şi corupţiei. Poate că cei care cred că patriotismul înseamnă să introduci cuvântul „dac” într-o propoziţie construită în laboratoarele de propagandă ale Moscovei se vor trezi şi ei şi-l vor auzi mai bine pe ambasadorul Rusiei la Bucureşti cum falsifică istoria vorbind despre cele două decenii „de ocupaţie” a Moldovei de către români, în perioada interbelică. Poate că cei care condamnau, de la Bucureşti, „supunerea României unor forţe occidentale” şi pledau pentru „relaţii directe şi echilibrate cu Moscova” realizează azi că sunt contrazişi de realitate, în condiţiile în care Rusia lui Putin a demonstrat că preferă bombardamentele şi crimele de război, nu dialogul şi respectul reciproc, în limita normelor de drept internaţional. Poate că eforturile de 30 de ani de a duce România acolo unde-i este locul, respectiv în NATO şi Uniunea Europeană, vor fi reevaluate şi apreciate la adevărata valoare, iar „Acordul de la Snagov” va fi reinterpretat şi înţeles ca un proces permanent de dialog între toţi actorii societăţii româneşti.

În vremuri tulburi, singurul nostru aliat este mintea clară. Din fericire, România are azi câteva minţi clare în fruntea statului, dar încă mai avem de lucru, la nivelul unor paliere guvernamentale, politice şi administrative, pentru care „politica” nu înseamnă mereu „interes public”. Avem nevoie de seriozitate şi claritate în gândire pentru a putea configura rolul României într-o lume mult mai complicată, aşa cum este cea de azi şi cum va fi cea fără Putin, dar cu răni sângerânde din adâncul istoriei. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite