Puterea din umbră

Uniunea Europeană a declarat război deschis agenţiilor de cotaţii şi cercurilor financiare care speculează împotriva monedei euro.

Două dintre agenţiile care dau „note" despre situaţia financiară mondială au declasat sever Grecia şi Portugalia şi ameninţă să le treacă la categoria insolvabilelor, cu toate eforturile recente făcute pentru salvarea lor. Banca Centrală Europeană a reacţionat mai prompt decât în cazul Greciei şi al Irlandei, semn că şi primejdia e resimţită mai acut la nivelul întregului grup euro, ridicând rata refinanţării. Adică luând, pur şi simplu, Portugalia sub protecţia sa. Tot mai multe voci europene denunţă puterea ocultă pe care au dobândit-o aceste agenţii „oligopolistice", cum le numeşte Jean-Claude Trichet, directrul BCE. Nu puţini le consideră inutile: analiştii lor încă mai dădeau note maxime unor instituţii falimentare chiar în ajunul marii crize financiare recente. E clar că pe ele le irită recentele soluţii politico-economice prin care se reuşeşte evitarea unor falimente de tip clasic. Se ceruse deja în 2008 o limitare a influenţei lor, dar acum probabil că se va degaja o iniţiativă europeană mai concertată. Există, de asemenea, şi ideea ca eurogrupul să-şi înfiinţeze propria sa agenţie.

În teorie, agenţii precum Moody's (parţial deţinută de miliardarul Warren Buffet) şi Standard&Poor's (unde majoritar e grupul editorial american McGraw-Hill Companies) sunt independente şi furnizează analize prin care investitorii pot aprecia riscurile la care se expun dacă împrumută bani unei societăţi sau unui stat. Analiştii agenţiei votează o notă colectivă care, chipurile, ar trebui să funcţioneze ca o simplă opinie, chiar mai puţin decât o recomandare. Dar notele agenţiilor, publicate periodic, alimentează disproporţionat panica, mai cu seamă în vremuri tulburi. În practică, o mare întreprindere trebuie să achite cel puţin 70.000 de dolari la începutul acţiunii de notare, apoi să subscrie la un abonament şi să-i achite agenţiei, în plus, o cotă-parte din fiecare tranzacţie efectuată. Există legitima bănuială că societăţile care vor să fie notate mai bine plătesc mai mult. Falimentele spectaculoase ce ar decurge din notare, ca în cazul Greciei, servesc doar la cimentarea credibilităţii sistemului. De la pretenţia de analiză imparţială şi instrument de lucru până la transformarea sistemului în unealtă de sifonaj sau chiar de şantaj nu e mare distanţă. Dacă nu ar fi existat moneda comună euro, probabil că monedele  naţionale care au constituit eurolandul ar fi flotat provocând o cascadă de devalorizări competitive, ca în trecut - mană cerească pentru aceste agenţii de cotare şi pentru speculanţii de pretutindeni. Europenii trebuie să-şi apere moneda şi să reziste atacurilor speculative, inclusiv neutralizând puterea acestor instituţii, iată adevărul cel mai simplu.